Sunday, 10 September 2017 00:00

Sovata

Prezentare generală:

Relaţii în teritoriu

Localitatea Sovata, una dintre cele mai renumite staţiuni balneoclimaterice din România, este situată în zona nord-estică a bazinului Transilvaniei, în extremitatea estică a judeţului Mureş. Al şaselea oraş după mărime al judeţului, Sovata se află la o distanţă de 60 km de reşedinţa de judeţ, municipiul Târgu-Mureş, fiind legat de reţeaua de localităţi a ţării prin drumul naţional DN 13-Bălăuşeri–Tg. Mureş într-o direcţie şi Odorhei–Miercurea Ciuc în cealaltă, respectiv DN 13A şi DJ 153, drum ce realizează legătura Sovata–Eremitu–Reghin.

Relieful

Asezată la poalele munţilor Gurghiului, pe valea Târnavei Mici, cu un potenţial balnear si terapeutic recunoscut în ţară si în afara hotarelor ţării, orasul Sovata reprezintă unul din elementele principale care recomandă judeţul Mures ca destinaţie turistică. Unitatea aparţine depresiunilor de tip subcarpatic din estul Podisului Târnavelor, depresiuni care fac legătura cu lanţul eruptiv Gurghiu – Harghita. Situat la o altitudine medie de 500 m, localitatea este mărginită la vest de dealul Becheci cu altitudine de 1078 m, la nord este încadrată de Dealul Ciresul (956 m), iar spre est de Dealul Stejarului (649 m), Dealul Capela ( 715 m ), Dealul Mic şi Muntele de Sare la nord-est. Dealurile împădurite care înconjoară localitatea sunt dominate de Masivul Saca (1777 m) aparţinând Munţilor Gurghiului. Pâraiele izvorâte din acest masiv, Sovata si Sebes, mărginesc localitatea spre sud si spre nord-est.

Reţeaua hidrografică

Principalul colector al reţelei hidrografice din zona localităţii Sovata este râul Târnava Mică, care izvorăşte din munţii Harghitei şi este afluentul râului Mureş. Orasul Sovata s-a dezvoltat în amonte de confluenţa pârâului Sovata cu Târnava Mică, pe valea pârâului Sovata si afluenţi, cât si pe valea pârâului Sebes şi Iuhod, pârâuri care confluează cu râul Târnava Mică la sud de localitate.

Reţeaua hidrografică este foarte deasă, cu debite permanente si caracter puţin torenţial. Pârâul Sovata şi Sebeş culeg apele pâraielor cu debit mic permanent, apele provenite din torenţi şi apele de şiroire din zona băilor şi partea nordică a oraşului. Afluenţi de mică lungime a Pârâului Sovata sunt pâraiele Săcădat, Răchitiş, Restad, Sărat şi Vâlceaua Băilor.

Un aspect deosebit al reţelei hidrografice îl reprezintă existenţa lacurilor sărate pe teritoriul actual al staţiunii balneoclimaterice, lacuri care au luat naştere datorită faptului că oraşul este aşezat în întregime pe un masiv de sare.

Lacurile sărate de origine carstosalină (dizolvarea sării si tasarea materialului de deasupra) formate pe diapirul de la Sovata sunt lacurile Rosu, Verde, Ursu si Alunis (drenate de Pârâul Sărat), la care se adaugă si bazinetele izolate ce au la origine doline de dizolvare si tasare: Lacul Mierlei, Lacul Serpilor (actualmente o mlastină eutrofă) si Lacul Paraschiva (colmatat). Singurul lac de origine antroposalină este Lacul Negru, situat în partea sudică a Muntelui de Sare.

Date climatice

Trăsăturile climatice ale zonei sunt o consecinţă a poziţiei sale în centrul Transilvaniei, fapt care încadrează acest teritoriu în subprovincia climatic temperat-continental moderată, definită de circulaţia şi caracterul maselor de aer din Vest şi Nord-Vest.

Staţiunea are o clima subalpină, cu veri răcoroase (temperatura medie în iulie este de 18,5°C) si ierni blânde (temperatura medie în ianuarie este de -3,5°C), temperatura medie anuală fiind de 7,5 °C. Numărul zilelor de vară oscilează între 60 – 85. Zilele tropicale sunt puţine, astfel că abia se însumează 18 zile din cursul unui an. Din cifra menţionată 6 zile revin exclusiv lunii august. Numărul mediu anual al zilelor cu îngheţ este de 127. Numărul cel mai mare de zile cu îngheţ aparţine lunii februarie.

Precipitaţiile – cantitatea medie multianuală de precipitaţii atmosferice se situează în jurul valorii de 750 mm, cu valori maxime în perioada aprilie- iulie. Cantităţile medii din luna iulie se încadrează între 80-180 mm, iar în luna ianuarie între 30-50 mm. Numărul mediu anual de zile cu precipitaţii este de 130, iar cel de zile cu strat de zăpadă de 70.

Regimul eolian este moderat, cu viteza medie de 10 m/s. Anual se înregistrează 113 zile cu vânt, dar numai 9 zile în care viteza vântului depăşeşte 35km/h. Direcţia predominantă a vânturilor este dinspre NE şi NV, primăvara fiind vânturi frecvente şi din direcţia SE.  Aerul este curat, foarte bine oxigenat, conţinând în cantităţi mare ioni negativi.

Populaţie

Conform datelor furnizate de Direcţia Judeţeană de Statistică, la data de 1 iulie 2010 populaţia oraşului Sovata împreună cu localităţile componente a totalizat 9880 de locuitori.

La data ultimului recensământ al populaţiei, grupul populaţiei tinere (între 0 - 19 ani) a înregistrat un procent de 25 % raportat la totalul populaţiei. Grupul persoanelor aflate în prag de pensionare reprezintă 17% din populaţia localităţii, iar grupul celor cu vârstă activă este de 58%.

Structura pe sexe a populaţiei arată o majoritate a femeilor, la data recensământului din 2002 numărul locuitorilor de sex feminin reprezentând 51,01 % din populaţie. Etnia maghiară este prezentă într-un procent de 90,1 % raportat la numărul total al populaţiei, grupul etniei românilor constituie 7,82 % din totalul populaţiei, iar cea a rromilor de aproape 2 %.

Scurt istoric

Prima menţiune a aşezării datează din 13 septembrie 1578, anume în actul privilegial al principelui Cristofor Bathory acordat paznicilor exploatărilor de sare de la Sovata, act confirmat mai târziu şi de Sigismund Bathory - “Confirmatio Assecurationis possessionis Zowatha”. În plângerea datată din anul 1581 adresată lui Bathory Istvan, principele Transilvaniei şi Regele Poloniei, şambelanul salinelor din Ţinutul secuiesc face referire la existenţa unui număr de 16 familii pe Câmpul Soveţii. Populaţia micii aşezări, format iniţial din paznicii exploatărilor de sare şi familiile lor, a sporit încet, ajungând de la 16 familii menţionate în documente istorice datate din anul 1602 la un număr de 400 familii aşa cum reiese din însemnările călătorului Orban Balazs care a vizitat localitatea în anul 1860. Ocupaţia de bază a populaţiei era exploatarea pădurilor, agricultura, creşterea animalelor şi cărăuşia, prima întreprindere industrială din localitate fiind tot una forestieră.

Apele izvoarelor şi lacurilor sărate erau folosite pentru băi încă din vremurile premergătoare secolului al XVIII–lea, apele sărate fiind utilizate iniţial mai ales de către populaţia locală, mai târziu au apărut însă şi vizitatorii înstăriţi, mica aristocraţie începând să-şi construiască rezidenţe de vară proprii la poalele muntelui de sare încă de la începutul anilor 1840.

În 1872 au fost puse bazele primei băi publice din localitate, denumită “Gera”, autorizată ca şi baie terapeutică în 1876. Staţiunea de Jos s-a dezvoltat în jurul acestei băi la foarte scurt timp după constuirea acesteia, localitatea însăşi cunoscând o dezvoltare nemaiîntâlnită în istoria sa de peste trei secole. În numai câteva decenii numărul locuitorilor săi s-a triplat, în jurul staţiunii au apărut zeci de vile, aşezarea fiind atestată oficial ca staţiune balneară în 1884, devenind un centru balnear de interes zonal cunoscut de locuitorii oraşelor şi comunelor din apropriere.

În perioada 1875-1881 a luat naştere Lacul Ursu, cel mai mare lac sărat helioterm din Europa, în urma prăbuşirii terenului deasupra unei dizolvări subterane enorme şi acumulării apei a două pârâiaşe în golul rezultat. În urma efectuării unor studii complexe asupra proprietăţilor curative a apelor noului lac situat într-un peisaj pitoresc, fondatorul staţiunii moderne - Sofalvi Illyes Lajos - s-a decis asupra valorificării resurselor naturale unice, Staţiunea de Sus fiind întemeiată oficial în anul 1900. În 1902 el a cumpărat şi Băile Gera, unificând astfel cele două băi. Anii premergători primului război mondial au însemnat o perioadă de dezvoltare dinamică, Sovata ajungând în rândul celor mai renumite şi vizitate staţiuni balneare din Transilvania. În anul 1905, linia ferată care ajungea până la Sărăţeni a fost prelungită până la Praid, facilitându-se astfel legătura Sovatei cu zone mai îndepărtate. În 1908 s-a introdus apa curentă şi s-a trecut la canalizarea staţiunii.

După stagnarea din timpul primului război mondial, Sovata a cunoscut o nouă perioadă de prosperitate, devenind în perioada interbelică cea mai cunoscută staţiune cu băi sărate din România, fiind vizitată în repetate rânduri de familia regală. În 1926 s-a introdus lumina electrică în staţiune, iar în 1925 datorită solicitărilor de tratamente reumatologice şi ginecologice, au fost construite baze de tratament lângă Lacul Ursu şi Lacul Negru. Până în 1939 peste 100 de vile au fost construite de către investitori particulari.

Al doilea război mondial a adus o altă perioadă de stagnare, urmată de instaurarea regimului socialist : naţionalizarea pădurilor, întreprinderilor industriale şi a micilor ateliere meşteşugăreşti, precum şi a vilelor şi dotărilor balneare din staţiune.

În anul 1952, când localitatea a fost declarată oraş (datorită în primul rând notorietăţii sale de staţiune balneoclimaterică ), doar staţiunea propiu-zisă prezenta semne de urbanizare (reţea de apă, canalizare, electricitate)– acestea neafectând viaţa locuitorilor din comună. Situaţia urma să se schimbe în anii 1960, când s-au efectuat lucrări de extindere a reţelelor de apă, canalizare, electricitate pe teritoriul întregii localităţi, asfaltarea principalelor străzi şi amenajarea trotuarelor de-a lungul lor, precum şi asigurarea iluminatului public.

Între anii 1960-1980 staţiunea a beneficiat de dotări investiţionale majore, fiind construite 5 hoteluri şi o nouă bază de tratament, care i-au permis dezvoltarea capacităţii turistice la cote maxime, creându-se astfel numeroase locuri de muncă în sectorul serviciilor.

După 1990, staţiunea şi implicit şi oraşul au fost marcate de perioada de tranziţie, dotările din zona balneară fiind afectate de evidentul proces de îmbătrânire morală, favorizat şi de legislaţia din domeniul turismului, reperele activităţii economice din oraş complementare celor dezvoltate de staţiune, cunoscând un amplu proces de restructurare concomitent cu transferul de proprietate.

Perioada de după anul 2000 se caracterizează prin solicitări masive de construire de cabane şi case de vacanţă, dezvoltându-se în mod spontan microzone cu case de vacanţă sau dotări turistice de capacitate mică şi medie aparţinând preponderent sectorului privat.

Anul 2006 a marcat începutul unor investiţii majore în infrastructură : reabilitarea drumurilor urbane ale staţiunii şi a aleilor din jurul lacurilor sărate, reabilitarea şi extinderea retelei de apă şi canalizare, modernizarea uzinelor de apă şi a staţiei de epurare.

 

Turismul:

Funcţiunea turistică este de fapt funcţiunea de bază a localităţii Sovata – datorită existenţei staţiunii balneoclimaterice cu profil permanent situată într-un cadru natural deosebit de valoros şi cu resurse naturale remarcabile.

Folosirea apei sărate din această zonă la vindecarea unor boli datează încă din vremea romanilor.

Există 5 lacuri sărate cu calităţi curative în Sovata:

-         Lacul Ursu cu o suprafaţă de 46.000 mp;

-         Lacul Aluniş cu o suprafaţă de 9.000 mp;

-         Lacul Negru cu o suprafaţă de 3.700 mp;

-         Lacul Roşu cu o suprafaţă de 2.100 mp;

-         Lacul Verde cu o suprafaţă de 500 mp.

Cel mai mare dintre acestea este Lacul Ursu. Cea mai importantă caracteristică a acestui lac o constituie stratificaţia apelor conformă cu densitatea, cu concentraţie de săruri, fapt care a permis apariţia fenomenului de heliotermie.

Valoarea terapeutică a staţiunii Sovata s-a impus atenţiei generale încă din secolul trecut.În 1876 s-a primit autorizaţia ca apa lacurilor să fie utilizată pentru băi, iar în 1884, Sovata a fost atestată oficial staţiune balneară.

Primele stabilimente au apărut după anul 1879, în zona Lacului Ghera, iar prima staţiune propriu zisă a fost fondată de Veress József.După obţinerea atestării ca staţiune balneară, a fost înfiinţată staţiunea Sovata de Sus, adică staţiunea de azi. În 1902 s-a obţinut autorizaţia ca apa sărată a lacurilor şi izvoarelor să fie folosite în scopuri terapeutice. În anii următori, staţiunea s-a dezvoltat treptat. Au fost construite hoteluri, restaurante şi pensiuni, dar despre o reală dezvoltare poate fi vorba începând din 1925, când datorită solicitărilor de tratament reumatologic şi ginecologic au fost construite vile şi bazele de tratament de lângă Lacul Ursu şi Lacul Negru.

În 1932, în staţiune existau patru hoteluri şi 110 vile, cu 1600 camere şi 2600 paturi, activitatea fiind sezonieră, între 15 mai şi 30 septembrie. Perioada celui de-al doilea război mondial a însemnat o stagnare în dezvoltarea staţiunii. Astăzi însă, Staţiunea Sovata este una dintre cele mai vizitate staţiuni balneoclimaterice din România, bucurându-se de renume şi peste hotare.

Staţiunea actuală se compune dintr-un amestec al construcţiilor din secolul trecut tradiţionale pentru staţiune, complexul hotelier cu grad de confort adaptat anilor 1980, dotări răspândite în plantaţia bogată de multe ori spontană rămasă din vechea pădure.

Zona de cazare şi de tratament cuprinde în primul rând zona înconjurătoare Lacului Ursu, a Lacului Negru şi este de fapt inima staţiunii. În ipoteza realizării de noi investiţii trebuie avut grijă de repartizarea uniformă a punctelor de atracţie în teritoriu şi de evitarea supraaglomerării, efectul de suprasolicitare a potenţialului natural conducând la pierderea prin uzură a valorii existente.

În perioada de după 1990, activitatea turistică a încercat să se integreze economic în tranziţie, cu eforturi din ce în ce mai mari, datorită îmbătrânirii morale a fondului construit pentru care înscrierea în categoriile de confort contemporan ar fi necesitat investiţii din ce în ce mai mari.

Construcţiile noi în domeniu se remarcă totuşi printr-o adaptare estetică şi de confort la standardele actuale.

Serviciile de balneofizioterapie se bazează pe apa sărată curativă şi nămolul extras ale lacurilor sărate.

La Sovata există 4 baze de tratament, din care unul dotat şi înzestrat conform standardelor europene, cu asigurarea tratamentului la nivelul celui practicat la aceeaşi standarde.

Oferta turistică se limitează la serviciul de balneofizioterapie, piscină, cazare, dar resursele naturale, lacul heliotermic, peisajul de o frumuseţe rară conferă condiţii pentru o dezvoltare spectaculoasă. Pe lângă balneofizioterapie şi turismul de sezon există posibilităţi reale pentru dezvoltarea turismului montan, a sporturilor de iarnă, iar în zona periferică a oraşului, se poate practica agroturismul.

Datorită perioadei de privatizare  a unităţilor existente principalele unităţi de cazare sunt societăţi comerciale cu capital privat.

 

Rezervația naturală Lacul Ursu

 

Descriere generală:

Aria protejată “Lacul Ursu şi arboretele pe sărături” este amplasată pe teritoriul intravilan al oraşului Sovata, în staţiunea turistică. Aria este definită ca rezervaţie naturală de interes naţional conform Legii 462/2001- privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, corespunzând categoriei IV IUCN (Internaţional Union for Conservation of Nature). Suprafaţa ei este de 79 ha, din care 73,3 ha pădure şi 5,7 ha suprafeţe acvatice. Are ca obiective de conservare şi protecţie lacurile Ursu, Aluniş, Roşu, Verde, Mierlei şi Paraschiva, respectiv pădurea situată pe substraturile saline adiacente acestor lacuri. Aria protejată se află în custodia Primăriei Oraş Sovata şi Direcţia Silvică Mureş – Ocol Silvic Sovata.

FLORA

Stratul subţire de sol argilos în amestec cu gresie nisipoasă care acoperă masivul de sare face posibilă existenţa pădurii seculare cu vegetaţie foarte bogată. Coexistenţa sării, a solului sărat si a pădurii este un fenomen rar întâlnit, întrucât terenurile sărate sunt de regulă pustii, cu vegetaţie halofită slab dezvoltată.

În stratul relativ subţire de sol se ancorează rădăcinile speciilor lemnoase cele mai des întâlnite: stejarul (Quercus robur), gorunul (Quercus petraea) – în proporţie de 37.61%, fagul (Fagus syilvatica) – 26.41%, carpenul (Carpinus betulus)-34.25%. În anumite locuri întâlnim si molizi (Picea abies)-1.71% cât si pini (Pinus silvestris, Pinus nigra). Molizii dar şi exemplarele foioase ajung la dimensiuni considerabile, astfel nu sunt rare exemplare de stejar cu dimensiuni de peste 1 m diametru si molizi cu diametru de peste 60-70 cm.

Surprinzător de bogată si abundentă este şi vegetaţia ierboasă a pădurilor. În luna iulie solul este acoperit în proporţie de 25-40% de un covor ierbos, care cuprinde 30-35 de specii. Alături de speciile obisnuite, ca Urtica dioica, Chelidonium majus, Taraxacum officinale, Gallium sp., Veronica sp., etc remarcăm si prezenţa unor flori endemice, ca lăptucul oii (Telekia speciosa - endemism intracarpatin) şi specii rare, ca papucul doamnei (Cypripedium calceolus) si crinul de pădure (Lilium martagon).

Alte specii lemnoase în amestec cu cele amintite sunt: ciresul sălbatic (Cerasus avium), plopul tremurător (Populus tremula), mărul pădureţ (Malus sylvestris), cornul (Corus mas), sângerul (Cornus sanguinea), păducelul (Crataegus monogyna), alunul (Coryllus avellana), frasinul (Fraxinus excelsior), jugastrul (Acer campestre), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus). Dintre speciile lemnoase căţărătoare amintim curpenul (Clematis vitalba) si iedera (Hedera helix).

FAUNA

Fauna este caracteristică pădurilor de cvercinee din zona dealurilor mijlocii. În zonele adiacente se pot întâlni carnivorele mari: ursul (Ursus arctos arctos L), lupul (Canis lupus), râsul (Lynx lynx). Căpriorul (Capreolus capreolus) pătrunde frecvent pe teritoriul arie protejate, cerbul comun (Cervus elaphus) găsindu-se în zonele adiacente. Alte specii ce se regăsesc în această zonă: mistreţul (Sus scrofa), bursucul (Meles meles), jderul de copac (Martes martes), jderul de piatră (Martes foina), pisica sălbatică (Felis sylvestris), etc.

Ornitofauna este bogată, putând întâlni speciile comune ca mierla (Turdus merula), Oenanthe oenanthe, piţigoi (Parus sp), Nucifraga cariocatactes, Coracias garullus, Cuculus canorus, iar dintre răpitoare Buteo buteo, Pernis apivorus, etc.

LACURI

Lacul Ursu Este cel mai mare lac sărat, heliotermal din România, cu o suprafaţă de 40.235 mp, circumferinţa de 1180 m şi o adâncime maximă ce depăşeşte 18 m. S-a format în în perioada 1875-1880 în urma unor complexe evenimente geologice, meteorologice şi hidrologice, prin dizolvarea treptată a masivului de sare de către apele a două pâraie (Auriu şi Criş-Topliţa), urmată de surparea terenului. Golul rezultat a fost umplut de cele două pârâiaşe, într-o perioadă de aproximativ 5 ani luând naştere actualul lac având formă asemănătoare unei piei de urs întinse, de unde a căpătat şi denumirea sa.

Apa dizolvă în continuare sarea din masivul de sare, astfel salinitatea Lacului Ursu prezintă o variaţie mare în funcţie de adâncime: 0-2 m până la 100 g/l , de la 2 m până la fundul apei 220-300 g/l. Apa dulce a pârâurilor Auriu şi Topliţa, având densitatea specifică mai redusă decât apa sărată, se menţine la suprafaţă şi acţionează ca izolator termic: permite penetrarea radiaţiilor solare care încălzesc straturile de apă sărată din interior, dar totodată previne pierderea căldurii acumulate, acest fenomen fiind cunoscut sub denumirea de heliotermie.

Lacul Aluniş

Se situează la o distanţă de 60 m de limita vestică a Lacului Ursu. Geneza acestui lac este strâns legată de cea a Lacului Ursu: surplusul de apă din Lacul Ursu s-a scurs spre vest, într-o altă dolină carstosalină, care prăbuşindu-se, a dat naştere Lacului Aluniş. Suprafaţa lacului este de 0,37 ha, adâncimea maximă de 6,4 m, oglinda apei se află cu cca. 4 m sub nivelul Lacului Ursu. Surplusul de apă al lacului se scurge prin Valea Frumoasă şi Pârâul Sărat, ajungând în pârâul Sovata. Concentraţia de sare este mai redusă, totodată şi fenomenul heliotermiei este mai slabă, aici neexistând stratificarea apei caracteristic Lacului Ursu.

Lacul Roşu şi Lacul Verde

Lacurile Roşu şi Verde sunt situate în partea nord-vestică a Lacului Ursu, într-o vale lungă de aprox. 120 m. Aceste două lacuri, legate între ele, au luat naştere în urma dizolvării superficiale intense a masivului de sare pe locul unor doline. Lacul Verde are o suprafaţă de 0,14 ha şi adâncime maximă de 2,1 m, Lacul Roşu situat imediat în aval are dimensiuni mai reduse cu o suprafaţă de 0,029 ha şi adâncime maximă de 1,05 m.

Cele două lacuri sunt alimentate dintr-un izvor sărat din apropiere, iar surplusul lor de apă se scurge în Lacul Ursu, constituind sursa de apă sărată al acestuia. Denumirea Lacului Roşu provine de la prezenţa oxizilor de fier, abundenţi în structura sedimentară aferentă. De asemenea, nu este exclus faptul ca toponimul să fie derivat şi din asocierea cu abundenţa de crustacee (Artemia salina) ce îl populează în sezonul estival.

Lacul Paraschiva

Situat la nord de Lacul Ursu, lacul Paraschiva s-a format în anul 1980, în urma acumulării de precipitaţii în mijlocul unei doline de sare. Stratul sedimentar al lacului este atât de gros, încât apa adunată nu a atins substratul de sare, astfel aceasta este un lac dulcicol. A fost amenajată pentru pescuit sportiv, fiind populată cu peşti.

Lacul Mierlei

Este cel mai tânăr lac sărat, luând naştere la începutul anilor 1950 într-o dolină de sare. Aflat în mijlocul pădurii, lacul are o suprafaţă de 0,147 ha şi adâncime maximă de 1,85 m, fiind alimentat de câteva izvoare sărate de mici dimensiuni.

MUNTELE DE SARE

În zona cuprinsă între văile p.Răchitiş şi Vâlceaua Băilor, sarea ca rocă masivă de zăcământ de pe fundul depresiunii Transilvaniei, se apropie şi chiar străbate la suprafaţă datorită forţelor geologice. Formaţiunea geologică denumită Muntele de sare se află în imediata apropiere a Lacului Roşu, în partea nord-vestică a acestuia. În urma infiltraţiilor de apă şi a ploilor torenţiale, depozitele deluviale din această parte a masivului au fost afectate de alunecări de teren superficiale, în urma căruia a fost decopertat versantul, blocuri de sare apărând în lumina zilei. Ca urmare a solubilităţii ridicate a sării, apele de precipitaţii au săpat mii de şanţuri separate de creste mai mult sau mai putin late, numite de specialişti lapiezuri.

 

Galerie foto:

Related items