AŞEZAREA

Oraşul Ocna Sibiului este definit de o serie de elemente care îi determină poziţia geografică centrală, atât in cadrul României cât şi a judeţului Sibiu, cum ar fi: amplasarea în sudul  Podişului Transilvaniei pe valea Visei,  situarea în partea de nord-vest a municipiului reşedinţă de judeţ: Sibiu de care este puternic influenţat care are legături atât prin calea ferată pe o distanţă de 12 km cât şi prin drumul judeţean pe o distanţă de aproximativ 17 km şi coordonatele matematice importante în precizarea exactă a localizării oraşului: 45°52’ latitudine nordică şi 24°05’ longitudine estică.Întregul teritoriul administrativ al oraşului Ocna Sibiului se întinde pe o suprafaţă de 8520 ha sau 85,2 km² ce include pe lângă vatra oraşului şi suprafeţele înconjurătoare de teren agricol sau pădure, la care se adaugă şi satul Topârcea. Aici trebuie menţionată diferenţa între cele două noţiuni: localitatea Ocna Sibiului (spaţiul format din case şi străzi) şi oraşul Ocna Sibiului (aici se adaugă şi spaţiul agricol ce înconjoară localitatea, plus satul aparţinător Topârcea).Comunele cu care se învecinează oraşul Ocna Sibiului sunt: în nord Loamneş, în nord-est Slimnic, în vest Luduş şi Apold, la sud Sălişte şi Şura Mică iar la est Şura Mare. Pe o mică porţiune în partea de sud-est este  Municipiul Sibiu.

Căi de acces:

Pe calea ferată 301 (Sibiu-Copşa Mică) cu două staţii: Ocna Băi – 12 km de la Sibiu şi 33 km de la Copşa Mică – şi Ocna Sibiului- Fabrica de cuţite.

Pe şosea: - D.N. 1 (Sibiu-Sebeş) din Sibiu – aeroport (2 km), apoi spre dreapta pe D.J. 106 B (15 km). Pe D.N. 14 (Sibiu-Copşa Mică) din Slimnic, pe drum îmbunătăţit (16 km). Din D.N. 14 B (Blaj), prin Păuca (58 km).

Cu avionul:  Aeroportul Sibiu, apoi legătura pe calea ferată sau pe cea rutieră.

 

 

 1.1. Încadrarea oraşului Ocna Sibiului în perimetrul judeţului Sibiu

 

         

2. 2. Încadrarea oraşului Ocna Sibiului în perimetrul judeţului Sibiu (harta topografică)

 

CLIMA

Zona Ocna Sibiului se încadrează în climatul temperat continental de deal şi podiş cu altitudine de 400-600 m, având unele nuanţe locale, în concordanţă cu variaţiile mici ale elementelor meteorologice, constituind un climat de trecere între Podişul Secaşelor şi Depresiunea Sibiului. Particularităţile climatice constituie un mijloc important de primire şi tratament al unor boli. Radiaţia solară însumează 106820 cal/cm², iar durata medie de strălucire a soarelui 1955,3 ore/an.

Temperatura medie anuală este de +8,9˚C. Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice este următoarea:

- zile de iarnă (sub 0˚C) 36,2;

- zile de vară (peste 25˚C) 59,6;

- zile tropicale (peste 30˚C) 3,8;

Caracteristice sunt şi inversiunile de temperatură, în timpul invaziilor de aer polar, la nivelul întregii Depresiuni a Transilvaniei.

Presiunea atmosferică medie este de 725,6mm, cu minima în aprilie şi cu maxima în septembrie – octombrie, vara cu variaţii mici, datorită maselor de aer cu temperaturi mai omogene.

Cantitatea medie a precipitaţiilor totalizează 638 mm/an. Cea mai redusă cantitate de precipitaţii se înregistrează în februarie (27,2 mm), iar cea mai ridicată în luna iunie (101,2 mm).

Regimul vânturilor este determinat de principalele sisteme barice care funcţionează asupra teritoriului ţării noastre şi de aşezarea oraşului la contactul dintre Podişul Secaşelor şi Depresiunea Sibiului, la sudul căreia Valea Oltului desparte Munţii Făgăraş de Munţii Cindrelului. Viteza medie anuală a vânturilor este de 24 m/s, mai ridicată primăvara, datorită intensificării activităţii ciclonice. Frecvenţa vânturilor pe direcţii este mai mare din nord-vest în iulie, şi din sud-vest sau sud-est toamna. Iarna, predomină calmul, datorită aşezării adăpostite a localităţii. (Alexandru Madeleine, Depresiunea Sibiului, Observaţii geomorfologice, în Probl. De Geografie, IX, 1963, p.291).

Privit în ansamblu, climatul staţiunii şi mai ales topoclimatul bazinului depresionar dolinar prezintă caracter „de crutare”, favorizând tratamentul balnear. Elementul cel mai reprezentativ din acest punct de vedere îl constituie insolaţia puternică(aproximativ 118 zile senine într-un an, în special în perioada mai-septembrie) cumulată şi cu calmul destul de frecvent.

Grafice climatice

 

 

 ISTORICUL LOCALITĂŢII

 Începuturile aşezării Ocna Sibiului se pierd în trecutul îndepărtat. Descoperirile arheologice de pe teritoriul oraşului aduc veşti despre prezenţa omului încă din paleolitic.

        Condiţiile naturale favorabile cât şi prezenţa sării din subsol, exploatată din timpuri vechi, au fost principalele cauze ale fixării omului aici.

        Din paleoliticul mijlociu s-au descoperit în Dealul lui Ioan Greavu mai multe unelte de silex (cremene) aparţinând culturii musteriene, făurite prin tehnica cioplirii şi folosite de omul de Neanderthal care a locuit aici.

      Din epoca pietrei şlefuite (neolitic), s-au făcut descoperiri la locul numit „La Roghină” (în nord-estul aşezării), unde au fost scoase la lumină unelte din silex şi obsidiană, ca: răzuitoare, lame, dăltiţe, aşchii, etc. precum şi oase de animale domestice. Acest orizont aceramic de la Ocna Sibiului datat în mileniul VI î.e.n. arată că teritoriul ţării noastre se înscrie în spaţiul de geneză a vieţii neolitice, când se trece la un nou mod de viaţă bazat pe cultura plantelor şi creşterea animalelor. Probabil că aici a fost o aşezare omenească, dar nu s-au găsit dovezi suficiente.

        La locul numit „Faţa Vacilor”, în partea de vest, în stânga drumului spre Topîrcea, s-au descoperit urme de viaţă materială de la o aşezare din perioada mijlocie şi târzie a epocii neolitice. Aici s-a găsit un bogat inventar arheologic alcătuit din piatră şlefuită, vase şi fragmente de ceramică, unele cu ornamente prin incizie aparţinând culturii Turdaş, altele pictate, aparţinând culturii Petreşti. De asemenea, un mormânt de înhumaţie în care mortul era în poziţie chircită; după cercetările arheologice s-a ajuns la concluzia că a aparţinut unei femei de 40 de ani, cu înălţimea de 1,50 m. Mormântul poate fi văzut la secţia de istorie a Muzeului Brukenthal.

        Din epoca bronzului, în locul numit „Figudon”, s-au descoperit urme ale unei aşezări omeneşti aparţinând culturii Sighişoara. În 1911, au fost scoase la iveală 12 vase de incineraţie aşezate în morminte (câte 2-3 vase la un loc). Tot din această epocă s-au păstrat arme, două ciocane grele pentru exploatarea sării, tiparul pentru turnarea unui pandantiv de bronz şi alte obiecte expuse în cea mai mare parte la secţia de istorie a Muzeului Brukenthal din Sibiu.

        Din epoca fierului s-a descoperit un bogat material arheologic în locul Smite (nordul aşezării). Aici au fost atestate urmele unei aşezări dacice şi ale uneia romane. Din epoca daco-romană s-au găsit un mormânt de incineraţie cu ceramică de factură dacică, apoi de la romani-cărămizi, ţigle, opaiţe de lut, capul din piatră al zeului Apollo şi mai mulţi dinari cu efigiile lui Antoninus Pius, ale împărătesei Faustina, ale lui Gordian al-III-lea şi monede romane.

        În tradiţia locală se vorbeşte că pe Dealul Papistaşilor (deasupra Băilor) a fost un castru roman, care păzea ocnele de sare, că tot aici ar fi existat locuinţele în formă de cetate ale cavalerilor din ordinul Sf. Gheorghe. Aceste dovezi atestă că în epoca romană viaţa a fost intensă mai ales în privinţa exploatării sării.

        Din perioada migraţiilor şi a feudalismului timpuriu (sec.III-X e.n.), în care s-a continuat procesul de formare a poporului român, s-a descoperit pe locul „Lab” un cimitir de înhumaţie (circa 100 morminte) datat în sec.IX e.n., de tip Mediaş, contemporan cu cel de la Boarta, aparţinând populaţiei autohtone, care a existat înaintea venirii ungurilor în Transilvania. Din epoca feudalismului timpuriu s-au găsit vase de tip Ciugund de culoare negricioasă, confecţionate de populaţia autohtonă română.

Epoca feudală pentru Ocna Sibiului se caracterizează prin faptul că populaţiei române băştinaşe I se adaugă în secolul al XII-lea şi al XIII-lea o populaţie germană, venită ca meseriaşi şi tăietori de sare.

În perioada primei colonizări a saşilor în timpul lui Gheza al II-lea (1141-1161) se aminteşte că la Ocna Sibiului era o mică colonie săsească, fapt care l-a determinat pe regele Andrei al II-lea să le dea saşilor sibieni, în 1224, dreptul de a căra de trei ori pe săptămână sare măcinată pentru nevoile Sibiului. Acest drept s-a păstrat până în secolul al XVI-lea, când este pierdut.

Deşi foarte veche, Ocna Sibiului a fost atestată documentar abia în 1263, când era denumită Tera Wyz. În feudalism, aşezarea îşi împleteşte istoria cu extracţia sării, ceea ce a făcut să aibă o condiţie juridică specială.

Prelucrarea sării a constituit o tradiţie veche pe aceste meleaguri iar ultima mină de sare activă s-a închis în 1931. Lacurile naturale formate pe locul salinelor abandonate au constituit punctul de plecare pentru dezvoltarea localităţii ca o importantă staţiune balneo-climaterică.

În perioada 1141- 1163 au fost aduşi în zonele exploatărilor de sare din Transilvania colonişti saşi (numiţi hospites), care au avut, încă de la venirea lor, şi obligaţia de a fi tăietori de sare, alături de români, după cum ne informează un document din anul 1173.

Aşezarea de la Ocna Sibiului este atestată documentar din anul 1263, sub denumirea de Terra Wiz, adică pământul Visa (toponimicul românesc al râului ce străbate localitatea), cu ocazia donaţiei unor proprietăţi magistrului Jula de către viceregele Ştefan al Ungariei, alături de alte pământuri din Haşag si Nocrich.

În 1242 pe ruinele unei vechi bazilici romane, încep lucrările de construcţie a bisericii reformate de astăzi, sub forma unei cetăţi cu ziduri de apărare şi tuneluri cu ieşiri secrete.

Lucrările sunt întrerupte din cauza năvălirii tătarilor care au prădat teritoriul şi s-au aşezat vremelnic în jurul localităţii. Comandamentul acestora a fost amplasat pe dealul Gorgan cu frontul spre Şura Mare – Sibiu.

După părăsirea ţinutului de către tătari se alcătuieşte aici o mică oaste condusă de un comite. Acesta deseori participa la lupte împotriva turcilor la cererea voievodului Ardealului, de menţionat fiind faptul că este pomenită intervenţia ocnerilor împotriva acestora în anul 1444. Comitele acestor vremuri, avea puteri asupra supuşilor, puteri ce le putea hotărî viaţa sau moartea.

Pedeapsa capitală se executa prin tăierea capetelor la ghilotină sau prin ştreang la periferia localităţii pe Dealul Furcilor, vecin cu Pârâul Dracului. Participarea la spânzurătoare era obligatorie, fiecare familie fiind reprezentată de un membru al acesteia. Spânzuratul atârna în furcă trei zile fiind un exemplu pentru cei în viaţă.

În 1599 domnitorul Mihai Viteazul, după biruinţa de la Şelimbăr, trece prin Ocna Sibiului şi lasă un document scris, cu ştampilă, ce a fost ridicat de Prof. Ion Lupaş şi care a fost depus la Muzeul de Istorie Cluj. Biserica Ocna de Sus a fost zidită la rândul ei din dania domnitorului Mihai Viteazul.

În 1710, domnitorul Constantin Brâncoveanu ajută cu bani la reconstrucţia lăcaşului de rugăciune, mai sus pomenit, care a fost ars din ordinul puterii din acea vreme, respectiv al generalului Bukov.

În anul 1700, o parte din locuitorii oraşului trec la religia greco-catolică ce s-a întemeiat în scopul maghiarizării populaţiei române. Acestora li se acordă dreptul de proprietate asupra bisericii precum şi alte privilegii. Cei rămaşi la religia ortodoxă rămân a-şi oficia serviciul religios în clădirea şcolii Ocna de Sus. Abia după o perioadă de o sută de ani, în 1811, ortodocşii reuşesc să-şi construiască biserica de azi Ocna de Sus.

În anul 1802, a ars oraşul şi puţine gospodării au reuşit să scape de dezastrul flăcărilor.

Pe timpul regelui Ludovic I, din 1375, ungurii ocupă zăcămintele de sare, îi alungă pe saşi sau îi asimilează.

În 1346 localitatea este ridicată la rangul de oppidum (oraş), privilegiată, scutită de anumite contribuţii. De calitatea aceasta de oppidum, a beneficiat timp de aproape şase secole.

În 1714 nobilul Ştefan Szenpali aduce în oraş mai multe familii de ţigani pe care îi aşează la periferie în vestul localităţii. Aceştia nu se acomodează cu munca tăietorilor de sare, fac multe hoţii şi pagube.

În 1848 în teritoriul rozoare – lacul Vacilor – Icobcerea s-au purtat lupte între armatele ruseşti şi unguri. S-au dus lupte şi în tabără, între armata generalului Sehm şi ţăranii răsculaţi; cei ucişi în revoluţie rămânând mai multe zile neîngropaţi, apoi au fost aruncaţi în ocna părăsită, fără apă, (Ocna Rustic de astăzi), numărul lor fiind de 370.

După 50 de ani, în urma unor ploi torenţiale urmate de inundaţii gura de ocnă părăsită a fost inundată iar şapte cadavre pe deplin conservate au ieşit la suprafaţa apei.

Românii din zonă erau asupriţi de clasa conducătoare şi li se puneau mereu piedici în calea progresului. O mare parte din ei, prin muncă continuă, cu ajutorul economiilor realizate în decursul unor generaţii, au ajuns să posede terenuri fertile pe tarlale în apropiere de vatra aşezării.

Încă din 1901 se preconiza de către stăpânire elaborarea unei legi care să micşoreze puterea economică a ţăranului român. Au elaborat legea comasării pământurilor din teritoriu şi nimic nu a putut influenţa aplicarea acestei legi, nici jalbele trimise la Curtea Imperială, nici procesele şi acţiunile de judecată în tribunale şi nici manifestările colectivităţilor.

Şase ani s-a lucrat la întocmirea documentelor şi punerea acestora în aplicare pe hotarul proprietatea locuitorilor.

La 17 mai 1914 lucrările cadastrale au fost încheiate şi s-a hotărât ca în ziua de duminică spre luni să se serbeze acest eveniment. Protipendada acelei vremi, poliţia, salariaţii primăriei, organele de conducere ale judeţului, specialiştii ce au executat lucrarea, familiile acestora, au organizat o petrecere în sala Curtea Herman, petrecere ce a fost popularizată cu multe zile înainte de-a avea loc. Tot înainte de această zi însemnată şase ţărani români s-au hotărât, sub prestare de jurământ, să sustragă documentele comasării şi să le distrugă prin ardere. Fapta acestora prezenta un pericol de moarte în cazul în care erau identificaţi, dar cu toate acestea actul a fost săvârşit în noaptea aceea cu preţul vieţii. Constatarea distrugerii unei munci de peste şase ani, paguba evaluată la peste 100 mii coroane a cutremurat Curtea Imperială din Viena şi clasa conducătoare din Budapesta. Doi dintre cei şase ţărani au fost bănuiţi, li s-au aplicat pedepse, tortură până la pierderea cunoştinţei, însă nu li s-a putut scoate nici un cuvânt care să ducă la recunoaşterea faptei. Declanşarea războiului de către Austria în 28 iulie 1914, la două luni după arestarea lor, le-a salvat viaţa, fiind mobilizaţi şi trimişi pe front.

În război au pierit 76 de ostaşi români, unii dintre aceştia fiind fugiţi în vechiul regat, înrolaţi în armata română, iar alţii pe frontul Imperiului austro-ungar. Dintre cei şase participanţi la distrugerea documentelor comasării, unul a pierit în campania din Boznia.

Ideea de a înfiinţa o staţiune pentru tratamente medicale la Ocna Sibiului a existat cu mult înainte de anul 1900. Teritoriul, în secolele trecute, era vizitat de persoane bolnave şi nu numai, ce veneau în această zonă chiar dacă era într-o stare sălbatică şi neorganizată, iar mulţi dintre aceştia s-au vindecat de anumite boli de care sufereau.  

Dovezi scrise despre efectul tămăduitor al apelor saline din această zonă datează din Evul Mediu. Ambasadorul împăratului Rudolf al II-lea, acreditat pe lângă Mihai Viteazul, s-a tratat şi vindecat la Ocna Sibiului în anul 1598. Utilizarea apei lacurilor pentru băi este cunoscută încă din secolul al XVI-lea, când medicul austriac Van Pezen, fiind trimis în misiune în Ardeal, le încerca efectul, făcând mai multe băi.

Primele cercetări ştiinţifice au fost efectuate în 1820 de doctorul Pataki Samuel, care a dovedit importanţa lor terapeutică. În 1844, chimistul Binder Friedrich –fost farmacist al Ocnei şi Cisnădiei –analizează apele, confirmând calităţile lor. În acelaşi timp, doctorul Haller Iosif cere aprobarea Terauriatului Transilvaniei de pe lângă Curtea Imperială Austriacă, ce-şi avea sediul la Sibiu, să deschidă băi permanente. În 1846 I se acceptă cererea, administraţia salinelor finanţând construcţia. Cele dintâi amenajări s-au făcut în jurul lacurilor Horea, Cloşca şi Crişan. Deschiderea oficială a băilor reci a avut loc la 2 septembrie 1846, în prezenţa unui public numeros, a magistratului, a conducerii salinelor şi oraşului. În perioada 1847-1852 se mai ridică alte cabine lângă cele vechi. Pe lacul Brâncoveanu s-a construit o casă cu 4 cabine pe o plută, s-a deschis un restaurant într-o baracă de scânduri. În 1852, băile s-au arendat la licitaţie pentru 10 ani.

În 1885, farmacistul Sekele Petru (Braşov) dovedeşte prezenţa iodului în compoziţia apelor, descoperire despre care este informat şi prinţul Schwartzenburg, guvernator militar al Transilvaniei, care îşi va oferi ajutorul cu gândul la o viitoare staţiune. După 1856 începe construirea unei clădiri pentru băi. În 1882 au fost trimise ape sărate la Berlin, Viena şi Paris, unde erau organizate expoziţii. În 1885 s-a construit şi halta căilor ferate pentru băi, iar în anii următori s-a amenajat drumul gării şi s-a înfiinţat un club (1887).

În anul 1888, cu ocazia construirii unei alei s-au descoperit izvoarele minerale. Tot în acelaşi an a început împădurirea Parcului Băilor (1890). Staţiunea avea, în 1888, 55 de cabine în jurul lacurilor. Izvoarele cu apă minerală sunt supuse analizelor şi se ajunge la concluzia că au efecte bune asupra bolnavilor de stomac, astfel încât încep să fie folosite intens. În anul 1889 a început îmbutelierea acestor ape minerale.

Staţiunea îşi câştigă tot mai mulţi vizitatori, capătă renume, atrăgând atenţia autorităţilor. Între 1906-1909 s-a ridicat complexul balnear actual, format dintr-un pavilion central executat de meşteri italieni în stil florentin şi stabilimentul băilor, executat în stil ecletic, de arhitecţi vienezi. Aceasta cuprinde săli pentru băi calde, pentru aerosoli, împachetări cu nămol, bazine pentru baie. Din 1927 a funcţionat un sanatoriu cu caracter sezonier –între lunile mai şi septembrie, iar din anul 1948 a devenit staţiune cu caracter permanent.     

ISTORICUL EXPLOATĂRII SĂRII

Sarea a fost exploatată în teritoriu cu trei mii de ani înaintea erei noastre iar masivul de sare din zona Ocna Sibiului, se apreciază a se întinde pe o suprafaţă de 78 hectare şi o adâncime medie de 600 m. Suprafaţa sării depăşeşte calea ferată spre vest iar în unele terenuri avabile se află chiar la suprafaţă. La începutul exploatării, omul preistoric extrăgea sarea de la suprafaţă, dovadă fiind adânciturile din scoarţa terestră.

În timpul expansiunii romanilor, aceştia au exploatat şi valorificat sarea ce era extrasă cu un specific propriu, extragere ce se făcea primitiv cu ajutorul pieilor de bivol. Zăcămintele de sare din acele vremuri erau bine păzite. Sarea din adâncuri forma cu timpul goluri adânci sub formă de clopot. Transportul sării se făcea prin tractarea căruţelor de către animale, de la gura minei spre: dealul Ricoteci, satul Rusciori, satul Amnaş spre localităţi ca: Sebeş-Alba, Alba-Iulia, şi spre zone dinspre Mureş, Tisa, Dunăre, chiar şi până în inima Europei. Pentru uşurarea transportului s-a amenajat Calea romanilor a cărei existenţă se observă şi astăzi, iar de la Alba-Iulia, în continuare pe Mureş extracţiile de sare erau încărcate pe diverse ambarcaţiuni şi poduri de lemn.

Romanii au construit un castru, adăpost al unei unităţi de pază, ale cărei ruine se găsesc pe dealul Sf. Gheorghe, vecin cu parcul băilor. Acesta este de forma unui dreptunghi cu câte un turn cilindric în cele patru colţuri. În acest loc a fost descoperită o pivniţă, în care s-au găsit vase de ceramică şi monede romane, piese ce au fost ridicate de către preotul romano-catolic Bekk Endrei. Pe ruinele castrului, care într-o anumită perioadă servea ca depozit de sare, s-a ridicat un schit catolic căruia localnicii îi spuneau Schitul din dealul papistaşilor.

Ultima mină de sare, în exploatare pe o durată de 1025 ani şi-a început existenţa în anul 906 şi a fost închisă în anul 1931.

Extracţia sării a fost îmbunătăţită tehnologic devenind corespunzătoare şi astfel s-a mărit productivitatea. Un scripete acţionat de patru cai ridica simultan un vagonet încărcat şi cobora altul gol. Magazia era amplasată aproape de gura de ridicare, vagonetul fiind apoi împins pe şine de fier şi aruncat prin răsturnare în magazia care avea, pe toată întinderea peretelui sudic, uşi de descărcare.

Gurile de mină, cele de urcare şi de coborâre, s-au prăbuşit abia în anul curent datorită ploilor abundente şi a inundaţiilor.

Mina avea forma unei catedrale uriaşe şi era dotată cu un al 3-lea puţ (de coborâre a minerilor), iar în interior avea o cale ferată pentru vagonetele încărcate şi împinse de mineri.

Legătura fonică între cărăuşii de sus ce mânau caii şi minerii ce efectuau munca în subteran de făcea printr-o deschizătură în peretele minei, aşezată în bolta acesteia, cu ieşire în puţul de circulaţie a vagonetului. Această cuşcă avea un puţ de ieşire la suprafaţa solului căptuşit cu bârne de stejar asemenea celorlalte puţuri. Intrarea în cuşcă se făcea printr-un tunel, de înălţimea unui om, ce penetra dealul din pârâul sărat până la gura minei.

ISTORICUL STAŢIUNII

Procesul de transformare a minelor de sare în ochiuri de apă sărată a fost continuu şi inevitabil, deoarece scoa­terea apei din saline, provenită din ploi sau din infiltraţii, se făcea cu mare dificultate. Când oamenii nu mai răz­beau, cu mijloacele rudimentare pe care le aveau la dispoziţie, în încercarea de a menţine în funcţiune una sau alta dintre ocne, acestea erau abandonate, iar prǎbuşirea pereţilor “construcţiei de sare", sub acţiunea ape­lor lăsate în voie, devenea iminentă. Astfel, una câte una, exploatările salinare au fost abandonate, în locul lor apărând acumulările de apă cu mare concentraţie de sare, aşa cum se prezintă şi astăzi lacurile de la Ocna Sibiului.

Poate că localnicii îşi vor fi dat seama, încă din vre­muri îndepărtate, de acţiunea tămăduitoare a apelor din ocnele părăsite şi se vor fi scăldat în ele pentru a-şi alina “durerile de oase". Şi, de bună seamă, vestea despre aceste ape binefăcătoare se va fi răspândit, cu timpul, până în ţinuturi îndepărtate.

Una dintre cele mai vechi menţiuni documentare des­pre folosirea apelor sărate de la Ocna Sibiului în scopuri curative datează din anul 1598, când ambasadorul împă­ratului Rudolf al II-lea pe lângă Mihai Viteazul s-a oprit aici pentru băi, în drumul pe care-l făcea la Constantinopol.

În anul 1700, unul dintre ochiurile de apă sărată era denumit Frauenbad (“Baia femeilor"), fapt ce poate fi considerat ca o atestare certă a exploatării balneare de la Ocna Sibiului în secolul al XVlI-lea, într-o formă cât de cât organizată, pentru că denumirea presupune şi exis­tenţa unei băi a bărbaţilor (Menschenbad), deci folosirea lacurilor nu se făcea la întâmplare, ci după anumite reguli tradiţionale.

Dar, despre o exploatare sistematică a apelor sărate de la Ocna Sibiului în scopuri curative, nu se poate vorbi decât din secolul al XlX-lea.

Constatându-se efectele benefice ale apei sărate din teritoriu, stăpânirea din acele vremuri a hotărât să amenajeze unele lacuri, să construiască, să îmbunătăţească condiţiile de tratamente medicale pe măsura ştiinţei epocii respective. Specialiştii în domeniu au cercetat zona, au efectuat lucrări de exploatare, au întocmit proiecte de dezvoltare şi au stabilit forma de arhitectură de profil balnear.

În 1905 lucrările au început cu nivelarea terenului, curăţirea de prăpuriş şi trestie, executarea unor drenaje pentru evacuarea apelor de suprafaţă şi demolarea unor case sărăcăcioase. Cartierul de pe aceste locuri purta denumirea Vai de ei. Acestor familii li s-au construit case pe cheltuiala statului.

Construcţiile se alcătuiesc din pavilionul central, pavilionul băi calde, cu anexele: cazinou, bibliotecă, terase, restaurant care au durat până în 1909.

S-au amenajat împrejurimile: împădurirea dealului vecin ce formează parcul de astăzi, teren de tenis, popicărie, seră de flori ce ornamenta incinta staţiunii.

În panta dealului vecin cu lacul Crişan au fost descoperite cele trei izvoare cu ape medicinale ce difereau unul de altul şi care astăzi nu mai posedă calităţile de odinioară.

În partea de vest a şoselei Ocna – Sibiu, la circa 2,5 km au fost forate patru puţuri cu apă potabilă care alimentau staţiunea şi locuinţele din apropierea acesteia. Tot aici s-a construit casa ce adăpostea familia salariatului ce răspundea de pompe şi paza terenului îngrădit cu plasă de sârmă.

Pentru revigorarea continuă a celor trei lacuri Horea – Cloşca – Crişan s-a îndiguit pârâul sărat ce curge vecin cu partea estică a staţiunii, s-au betonat malurile pe o lungime de circa 100 m, s-a construit o poartă şi un stăvilar de oprire a apelor.

Pe malul estic al pârâului, în dreptul celor două lacuri Crişan – Cloşca, s-a construit un cămin cu strecurătoare, o vană acţionată manual şi trei canale ce făceau legătura cu lacurile.

Apa pârâului sărat era oprită la stăvilar, se forma un lac artificial în care se arunca din mina de sare, în exploatare, mari cantităţi de sare ce se dizolvau sub acţiunea căldurii solare. Apa din acest lac artificial era introdusă o dată pe an în cele trei lacuri iar aceasta mătura apa de suprafaţă provenită din ploi şi zăpezi, şi o evacua în Valea Visa printr-un preaplin situat în partea de nord a lacului Cloşca. În acest fel se refăcea salinitatea în lacuri a apei de suprafaţă. Din comoditate s-a renunţat la acest procedeu, fiind înlocuit de transportul, în fiecare primăvară, de bolovani de sare ce se aruncau în lacuri. Acest procedeu era puţin eficient deoarece bolovanii de sare cădeau în adâncuri unde apa saturată dizolva cu greu sarea. După ce mina a fost închisă (1931) s-a renunţat şi la acest procedeu iar lacurile au devenit nesaline la suprafaţă până la circa 3 m.

Pentru odihnă, recreaţie şi agrement, în sezonul de vară o fanfară militară delecta publicul. La restaurantul băilor funcţiona o orchestră cu instrumente muzicale variate, ce îmbiau la dans şi bună dispoziţie. O sală de gimnastică deservită de un profesor de educaţie fizică medicală se afla la dispoziţia bolnavilor. O altă încăpere ocupată de paturi era destinată bolnavilor pentru odihnă a 15-20 de minute. Bolnavii veniţi în staţiune pentru tratamente medicale, băi calde, în marea majoritate închiriau camere la locuitorii din zonă.

Aceşti localnici obţineau venituri din închirieri, gospodăria acestora prospera odată cu dezvoltarea turismului local iar cei cazaţi în casele acestora beneficiau, contra cost, de cele trei mese zilnice.

Staţiunea s-a degradat an de an, în cursul vremii, din cauza nepăsării şi dezinteresului conducerii administrativ-gospodăreşti. Cauzele ce-au dus la prăbuşirea staţiunii sunt multiple, unele dintre acestea sunt: cauze de natură medicală, slăbirea evidentă a bazei materiale, apa salină şi efectele tot mai slabe asupra vindecării. Bolnavii şi-au rărit venirea în staţiune, pierzându-se încrederea în miracolul ce odinioară avea o faimă naţională şi internaţională.

Pavilionul central cu 180 de locuri de cazare a fost construit pe o semisferă din beton armat. Lucrările ce s-au făcut în cursul anilor, instalaţiile de apă potabilă şi termică au străpuns drenajele de captare a pânzei de apă dulce, freatică, producând goluri sub temelia pavilionului şi determinând înclinarea acestuia cu 116 cm spre vest, către lacul Horea. Pericolul de prăbuşire a fost îndepărtat de specialişti aduşi de la o întreprindere de foraj din Ploieşti şi care au introdus diferiţi silicaţi la temelia clădirii. Lucrarea a fost foarte costisitoare şi executată în premieră pe ţară.

Pavilionul băi calde a fost alimentat zeci de ani din lacul Ocniţa. Extragerea apei sărate de mare concentraţie cu un necesar zilnic de circa 50 m³ a desalinizat apa, a provocat prin dizolvarea stâncilor şi malurilor prăbuşirea unei mari suprafeţe şi a unit acest lac cu lacul vecin (Lacul Avram Iancu). Refacerea salinităţii în cele două lacuri are nevoie de perioade îndelungate, apreciate în zeci de ani.

Exploatarea nămolului fără discernământ şi neprotejat a provocat pierderea acestui valoros produs medicinal. Ochiurile de nămol de la periferia lacului Ocniţa, pe care geologii le numeau vulcani glodoşi au fost acoperiţi de buldozere cu pământ găsindu-se în calea de acces dintre lacuri. ,

Staţiunea, după naţionalizarea unor imobile din zonă, a primit circa 30 de case în proprietate, acestea putând fi amenajate ca spaţii de cazare. Conducerea de atunci le-a cedat I.L.L.-ului Cisnădie care le închiriază unor familii de slabi gospodari şi cele mai multe se degradează. Staţiunea, lipsită de spaţii de cazare ce nu se mai puteau ridica la nivelul procedurilor de îmbăiere (circa 1000 de îmbăieri zilnice, faţă de 280 de paturi) a realizat cel mai ridicat preţ de cost din ţară.

Izvoarele dătătoare de sănătate din dealul vecin cu lacul Crişan sunt compromise tot din cauza neglijenţei.

Perioada în care staţiunea s-a aflat în subordinea O.J.T. Păltiniş a fost un dezastru pentru staţiune.     

 

DESCRIEREA POTENŢIALULUI TURISTIC

PRINCIPALELE PUNCTE DE ATRACŢIE ALE ZONEI

Monumente şi ansambluri de arhitectură

 

Cruce aşezată la intersecţie de drumuri

 

Biserica Schimbarea la Faţă: (str. Nicolae Bălcescu nr.10) a fost ridicată în anul 1790, de către muncitorii mineri de la fostele saline, pentru a înlocui ca funcţionalitate biserica voievodală, ctitoria lui Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu, cedată uniaţilor, în anul 1761, datorită politicii guvernului austro-ungar de catolicizare forţată a românilor.

Edificiul, în întregime din zidărie de cărămidă, se înalţă pe un plan dreptunghiular, cu absidă semicirculară pe latura de răsărit. Acoperirea spaţiilor este realizată cu bolţi semicilindrice. Ulterior (după 30 de ani), a fost adăugat, pe latura de vest, turnul-clopotniţă. Decoraţia se reduce la câteva elemente caracteristice arhitecturii româneşti din epocă (brâu, ocniţe, etc.).

Monumentul demonstrează încă o dată forţa morală a populaţiei româneşti, nivelul civilizaţiei tradiţionale locale, care continua să se afirme în condiţiile vitrege ale epocii respective.

 

Biserica “Schimbarea la Faţă”

 

Biserica lui Mihai Viteazul 1599: refăcută de Constantin Brâncoveanu în 1700.

După lupta de la Şelimbăr din 19 octombrie 1599, Mihai Viteazul, mergând spre Alba Iulia, a trecut şi pe la Ocna Sibiului, unde s-a oprit cu oastea şi s-a aprovizionat cu sare. Românii de aici l-au primit cu bucurie şi, ca răsplată, voievodul I-a ajutat să-şi ridice o biserică aprobându-se să se aducă materiale de la Turnu Roşu. Astfel s-a ridicat o bisericuţă din lemn. Cu această ocazie, în arhiva localităţii a rămas un pergament cu semnătura domnitorului (azi la Cluj Napoca). Bisericuţa a fost incendiată de otomani şi salvată de credincioşi. Pe ruinele rămase, C. Brâncoveanu a înălţat între 1697-1701 o biserică cu zid de piatră şi cărămidă. Era mult mai scundă decât cea de astăzi şi avea o clopotniţă din lemn, lângă drum. În 1723, Ilinca, fiica domnitorului, a dat bani şi a zugrăvit-o. Din vechea pictură se mai păstrează pe peretele vestic, în partea stângă a intrării, tabloul votiv cu inscripţie chirilică, care înfăţişează pe cei doi ctitori: Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu.

În 1895, biserica, fiind în pericol de dărâmare, a fost refăcută, s-au înălţaţ zidurile, s-a reparat cupola şi s-a zidit o clopotniţă în vest. De formă dreptunghiulară şi cu absidă la est, faţadele au arcade oarbe, cu brâu puternic din cărămidă, în colţuri, şi o friză cu ocniţe pătrate. Prin înfăţişarea ei, seamănă cu bisericile munteneşti. În 1957 biserica a fost declarată monument istoric. Prin istoria sa, aminteşte de permanenţele legături dintre românii din Transilvania şi cei din sudul Carpaţiilor.

Biserica este aşezată pe strada Mihai Viteazul, pe care se poate ajunge din centrul localităţii.

 Biserica lui Mihai Viteazul

 

Biserica Ioan Botezătorul: a fost clădită în anul 1810 de către localnicii ce nu erau uniţi, căutând prin aceasta să-şi vindece durerea răpirii vechii biserici voievodale, trecută cu forţa la greco-catolici şi devenită biserica acestora.

Este lucrată în stil românesc, din cărămidă şi piatră cu două cupole centrale şi un turn în vest. În 1827 a fost pictată în exterior şi interior. Pictura exterioară se mai păstrează parţial. Cea interioară a fost refăcută de mai multe ori: între 1922-1923, în tempera, de către pictorul Ioan Căzilă. Tâmpla, executată recent, este din lemn de nuc, iar sculptura realizată de Ştefan Iliescu. Printre obiectele importante se remarcă cele patru icoane de la uşile împărăteşti executate pe lemn de zugravul Nicolae din Luduş, în 1815.

 

 Biserica “Ioan Botezătorul”

 

Cetatea săsească cu Biserica Reformată: este una din cele mai vechi din sudul Transilvaniei. Situată în centru oraşului, lângă Piaţa Traian, se poate ajunge la ea foarte uşor.

Construcţia a început în 1240, dar, din cauza năvălirii tătarilor în 1241, s-a întrerupt, reluându-se mai târziu şi terminându-se în 1280. După 1300, când au năvălit a doua oară tătarii, biserica a fost fortificată cu ziduri de incintă. În partea sudică a acesteia, pe o placă, se arată că ele au fost reparate în 1644; cele din partea nordică au fost rezidite în 1747, apropiindu-se mai mult de biserică.

Iniţial biserica a fost lucrată în stil romanic, apoi a suferit modificări. Are trei nave, una centrală, acoperită cu bolţi gotice şi nervuri în reţea, şi două laterale. Corul de formă pătrată, cu absidă, are deasupra un turn masiv de circa 40 m înălţime. Deasupra uşii de la intrare (partea sudică) este un basorelief ce reprezintă doi leoparzi stând faţă în faţă, având între ei arborele vieţii.

În 1441, când turcii asediau Sibiul, biserica a fost transformată în magazie de muniţii. Urmăriţi de Iancu de Hunedoara, turcii au dat foc bisericii, arzându-i acoperişul. După incendiu s-a refăcut, introducându-se în construcţie elemente de arhitectură gotică.

În 1522, biserica era pictată în stilul Renaşterii, de către pictorul Vicentius Cibiniensis. Din vechea pictură se păstrează numai fragmente. Biserica a fost întâi romano-catolică, până în 1596, când a devenit reformată. În 1905 a fost declarată, pentru vechimea şi arhitectura ei, monument istoric.

Prin tradiţie orală se spune că materialul din care s-a zidit această biserică ar fi fost adus dintr-o cetate şi mai veche, care exista pe Dealul Cetăţii. Lângă biserică, în partea de est, se poate vedea un tei foarte bătrân, monument al naturii, apreciat ca având vârsta de 610 ani. Biserica fortificată din Ocna Sibiului este înconjurată cu ziduri de formă circulară.

 

Cetatea Săsească cu Biserica Reformată

 

Biserica Buna Vestire: din satul Topârcea, veche aşezare românească situată la 6 km vest de Ocna Sibiului, de care aparţine administrativ, are o biserică care a fost construită în anul 1726, din cărămidă; are un plan dreptunghiular, cu absidă poligonală la est şi cu un turn-clopotniţă pe latura vestică, deasupra pridvorului. Interiorul a fost pictat, în anul 1789, de zugravii Petre din Topârcea şi Nicolae din Luduş. Se păstrează şi o pisanie, din acelaşi an, cu litere chirilice. Ca element deosebit, merită menţionată existenţa picturii în frescă şi a unei inscripţii slavone în turn.

 

Pavilionul central şi stabilimentul pentru băi calde (1906-1909): Pavilionul de cazare dispune de 50 de camere, majoritatea cu logii din lemn; are un grad sporit de confort datorită interioarelor spaţioase, cu finisaje nobile şi dotări complexe; belvedere spre ştrand şi parc.

Pavilionul restaurantului, într-o arhitectură elegantă, cuprinde saloanele de mese şi clubul, fiind legat printr-o galerie închisă cu holul hotelului. Sala mare a restaurantului, cu balcon interior, şi celelalte saloane au o bogată decoraţie interioară: vitralii, stucatură, mozaicuri, feronerie, tâmplărie sculptată, corpuri de iluminat în stil secession, etc.

Pavilionul băilor este legat de celelalte două clădiri prin prelungirea galeriei. O cupolă cu elemente decorative florale şi vegetale şi cu luminator cu vitraliu acoperă piscina centrală, de formă hexagonală. Alte două bazine sunt dispuse simetric. Alături, se află sala de cultură fizică medicală, sala de masaj şi cabinetul de consultaţii medicale. Prin aripile laterale se asigură accesul la cabinele pentru băi de vană; la demisol se fac tratamente cu nămol terapeutic şi cu parafină.

Pavilionul central (1909)

 

Rezervaţia geologică naturală Lacul fără Fund

 

Monument al naturii (str. Gării). Situat la liziera parcului haltei C.F.R., lacul îşi are originea într-o salină abandonată în anul 1775, datorită impurităţii sării şi, probabil, infiltraţiilor de apă. Alimentarea cu apă a lacului este făcută de un mic pârâu, care adună apele din precipitaţii şi apele unor izvoare mai mici şi superficiale; surplusul de apă se deversează în râul Visa. Datorită fenomenului de heliotermie foarte evident, Lacul fără Fund a fost declarat monument al naturii, cu toate că nu diferă prea mult de celelalte lacuri sărate similare de la Ocna Sibiului. Apa sa este intens populată cu Artemia salina şi cu alte vieţuitori eurihaline. Este împrejmuit şi poate fi folosit ca bază de cercetare ştiinţifică.

 

Situri arheologice

Aşezare din a doua epocă a fierului la 5 km nord de oraş;

Aşezare din epoca romană sec. II-IV d.c.; intravilan;

Aşezare din epoca romană sec. II-III d.c.; Zmite la 5 km est de sat;

Aşezare din a doua epocă a fierului sec. VIII-IX d.c.; Recoteciu lângă băi;

Castru roman de mars; pe drumul Topârcii;

Aşezare din epoca bronzului (cultura Wietemberg); platoul Triguri lângă lac;

Aşezare din epoca neolitică; pe Faţa Vacilor;

 

Monumente naturale

 

Lacurile sărate: lacul Horea, lacul Cloşca, lacul Crişan, Lacul fără Fund, lacul Mâţelor, lacul Avram Iancu, lacul Rândunica, lacul Brâncoveanu, lacul Roşu.

 

Lacurile sărate de la Ocna Sibiului (vedere generală)

 Pădurea şi împrejurimile Ocnei: O rezervaţie mai puţin cunoscută este pădurea de stejari de la poalele Munţilor Cindrel, care se întinde până în apropierea Ocnei Sibiului. O bună parte a pădurii (Păduricea) a fost defrişată. Au rămas totuşi câţiva stejari ce au ajuns la vârsta de… 700 de ani. Legenda locului ne spune că la umbra unuia dintre aceşti copaci uriaşi s-a ospătat Mihai Viteazul, în trecerea, cu armatele sale, spre Alba Iulia. Este stejarul ce-i poartă numele, un exemplar rarisim care aşteaptă, încă, de la primăria locală să fie declarat monument al naturii, împreună cu întreaga pădure de stejari. Un singur om, fiu al satului, inginerul horticol Oniţu Roşca se luptă să salveze, să revitalizeze vegetaţia degradată a Văii Visa, o podoabă a staţiunii balneare, rezervaţia pădurii de foioase, cu precădere a stejarului, prin programul „Salvaţi stejarul”, punându-l sub ocrotirea legii.

Oniţu Roşca declară: „Am lucrat în cercetare timp de 20 de ani, în domeniul horticol, la Baia Mare, pe suprafeţe imense, plantaţii de pomi fructiferi de 700 de hectare. M-am reîntors la Ocna Sibiului, la casa părintească, unde am beneficiat de grădina mamei. Am arendat, am cumpărat şi alte terenuri agricole şi am trecut la treabă, cum se zice. M-a ajutat mult şi prietenul meu din Olanda, ing. P. Mauritz, şi el horticol pasionat. După 10 ani de muncă, rezultatele se văd în grădini şi pe câmp; 150 de specii de plante dendrologice şi pomi fructiferi”.

Am descoperit apoi o grădină experiment, un reper turistic total necunoscut. La Ocna Sibiului, în atmosfera unui oraş de provincie în care „oamenii încă mai seamănă cu mecanismele încetinite ale vechilor ceasornice de porţelan”, cum observă cineva din partea locului, a apărut o suprafaţă imensă, cultivată cu flori şi arbuşti de ornament. Un loc neobişnuit. Nimeni nu şi-ar fi putut-o închipui în acest peisaj arid, nu departe de lacurile sărate şi vechile saline ale staţiunii balneare, într-un adevărat spaţiu selenar. O uriaşă pepinieră, la numai 12 km de Sibiu, ferită de asfaltul încins al oraşului, desenată cu precizie de mâini deprinse deopotrivă cu cartea şi răsadniţa, mâini inspirate dând pământului noi specii forestiere „duh de floare şi lumină de stea”. Lungi şiruri de pomi străjuind alei: stejari, salcâmi, frasini, fagi ornamentali (de la culoarea verde până la nuanţe de roşu), platini (inginerul Roşca fiind printre puţinii specialişti din ţară care au reuşit să reînmulţească platanul, o preocupare ce, din păcate, a dispărut…). Or, un astfel de pom înseamnă un mod de a arunca un arc peste 100 de ani; te vor pomeni, de bine, şi cei care vor trăi peste un secol – mărturiseşte cu mândrie inginerul Roşca. Tot aşa se poate spune despre frasin şi paltin.

Tot în această grădină sunt stejari şi goruni, specii de măr, gutui, păr şi pruni, altoite pe flora spontană, pe soiuri locale, obţinându-se noi soiuri mai rezistente la boli. O grădină din poveşti, cu trandafiri, dalii, tufănici ori regina nopţii. O poveste „aşternută” pe pământ într-un peisaj arid, într-o zonă de sărături, bântuită de secetă în anumite perioade, o adevărată colecţie de plante dendrologice pregătite pentru replantare şi pentru înfrumuseţarea oraşelor, a parcurilor, a staţiunilor turistice. Odată cu înfiinţarea, în zona Sibiului, a unui centru de grădinărit (aflat în lucru), cu o expoziţie permanentă de plante de ornament, cu un sortiment variat. Explozii de alb şi violet, de galben şi roşu, miresme venind din jghiaburi subtile, iată ce este pentru turişti grădina din apropierea lacurilor sărate de la Ocna Sibiului.

Inginerul Roşca – arhitectul grădinii de plante ornamentale ce îşi aşteaptă în orice anotimp vizitatorii – nu-i sunt străine nici pădurile din preajma Sibiului. Aici, la Ocna Sibiului, personal a iniţiat un program denumit „Salvaţi stejarul”. O iniţiativă de care este mândru pentru că a gândit-o şi o va pune în practică, pe cont propriu pentru că nimeni nu i-a dat un ban. În apropierea oraşului, există, încă ceea ce a mai rămas dintr-o pădure fantastică. Din păcate – neglijată, terorizată – pur şi simplu, de oameni fără cultură, o spune cu tristeţe iniţiatorul programului amintit. Sunt aici, în Pădurice, cum îi spun localnicii, arbori de 700 de ani.

Stejari despre care bătrânii păstrează amintirea lui Mihai Viteazul. Când bravul voievod şi-a luat sare de la Ocna Sibiului şi s-a ospătat la umbra unui astfel de stejar majestuos. Această Pădurice trebuie salvată; au mai rămas doar 38 de stejari dintr-o pădure mamut. Sunt exemplare rare – de 15 m înălţime, cu diametrul de peste 2 m; abia îl pot cuprinde şase bărbaţi, îmbrăţişând un astfel de copac. Oamenii răi au făcut focul în scorbura sau la rădăcina unor stejari, distrugându-i. În apropiere de acest loc se află o fântână, supranumită de localnici „Fântâna tâlharilor”. Păduricea nu este îngrijită; e năpădită de buruieni înalte şi de urzici, devenită astfel o junglă.

Inginerul Roşca a produs circa zece mii de puieţi de stejar şi gorun. Ei vor fi plantaţi la umbra vechilor stejari şi, mai departe, pe o suprafaţă de 900 de hectare de pădure, punând astfel bazele unei noi rezervaţii naturale, într-un decor de versanţi abrupţi, sfârtecat de torenţi. O rezervaţie a stejarului şi a gorunului în apropierea masivului de sare de la Ocna Sibiului şi care (geografic, prin valea Visei) separă Podişul Secaşelor de cel al Târnavelor. O continuitate firească a pădurilor de foioase din nord-vestul Sibiului, cu cele de la Sălişte, Sibiel, Săcel şi Jina, până departe în munţii Cindrel şi Sebeşului, cu numeroase atracţii turistice.

 

POTENŢIAL TURISTIC BALNEAR

Băi de sare. Începuturi.

 

În lucrarea „Descriptio aquarum mineralium Transilvaniae", publicată la Sibiu, în anul 1820, dr. Pataky Samuel prezintă analiza chimică a apelor sărate de la Ocna Sibiului. Ca urmare, creşte interesul pentru efec­tele tămăduitoare ale acestor ape. Se ridică primele ca­bine de lemn, lângă lacurile Cloşca şi Crişan, iar în 1838, lângă Lacul Horea.

În anul 1844, a fost fondată prima far­macie a oraşului; farmacistul Friederich Binder anali­zează din nou apele. Analizele făcute apoi de Peter Schnell din Braşov şi Eduard Kellermann din Viena confirmă calităţile terapeutice ale apelor. Primele ame­najări pentru băi permanente încep în anul 1846, prin construirea unei „case de baie", cu patru cabine, în jurul lacurilor Horea, Cloşca şi Crişan, inaugurată la 2 septem­brie, în acel an. În perioada 1847—1852, se ridică noi cabine, alături de cele mai vechi, în total 66, iar pe o plută plasată pe lacul Brîncoveanu, se construieşte o casă cu patru  cabine  şi un restaurant într-o   baracă de  scânduri.

Băile se făceau mai ales în aer liber, fapt favorizat de existenţa fenomenului de heliotermie.

Conducerea localităţii arendează, în anul 1852, dotă­rile şi lacurile, prin licitaţie publică, unor persoane înstă­rite. În anul 1850, apa sărată se vindea, cu patru crăiţari găleata, celor care voiau să facă băi calde la domiciliu, după recomandările medicilor. Această perioadă de înce­put a exploatării balneare durează foarte puţin, deoarece, în 1856, construcţiile provizorii sînt înlocuite cu altele mai confortabile, amenajate cu vestiare şi cu spaţii de odihnă. La 20 iunie 1858, se deschid băile calde, cu 10 vane din lemn şi opt cabine, fixându-se taxa de 4 crăiţari pentru o baie rece şi 20 crăiţari pentru o baie caldă. Staţiunea dis­punea de instalaţii pentru proceduri medicale, sală de lec­tură, cofetărie şi o pivniţă pentru gheaţă. În anul 1862, au fost înregistrate 120 de familii venite pentru băi.

În anul 1858, se construieşte drumul spre Sibiu, prin Şura Mică, iar în 1861, îşi începe activitatea primul ofi­ciu poştal. În perioada dualismului austro-ungar, localitatea pri­meşte statutul de comună urbană. În 1869, se trasează calea ferată Sibiu — Copşa Mică, prin Ocna Sibiului, pe Valea Visei care era traversată pe un pod de lemn; tra­ficul a fost deschis în anul 1871. Mai târziu, în anul 1885, se construieşte Halta Băi, o dată cu încheierea lucrărilor la instalaţia băilor calde, ceea ce face ca, în numai doi ani, Ocna Sibiului să devină o staţiune bine cunoscută şi mult apreciată.

În anul 1886, s-au trimis 50 de vedre cu apă sărată la Viena, pentru prinţul Montenova; în acelaşi an, a fost adus la Ocna un medic de stat, Stoia. Apele sărate sunt trimise, în 1882, la expoziţiile de la Viena, Berlin, Paris.

În această perioadă s-a încercat închiderea minelor, fără succes însă, iar conducerea salinei a intervenit pen­tru trecerea băilor în proprietatea statului.

În anul 1888, se descoperă izvoarele minerale Horea, Cloşca şi Crişan, a căror apă a început să fie îmbuteliată, un an mai târziu. Acum staţiunea dispune de 55 de cabine în jurul lacurilor. În 1890, este amenajat parcul băilor.

În anul 1900, în urma unor cercetări minuţioase, L. Kaleczinski descoperă fenomenul de heliotermie.

Între anii 1900 şi 1909, s-a construit complexul bal­near, cu instalaţiile aferente, şi s-au amenajat peisagistic ştrandul lacurilor Horea, Cloşca şi Crişan şi parcul sta­ţiunii, devenită, la acea vreme, una dintre cele mai mo­derne din ţară.

 

Lacurile şi izvoarele localităţii

Lacurile sărate:

Atracţia principală a staţiunii este reprezentată de lacurile curative. Cel mai adânc este lacul Avram Iancu cu circa 130m adâncime, iar cel mai sărat este lacul Brâncoveanu, cel mai sărat lac din ţară. Mai există şi celebrul lac denumit Lacul fără Fund, deşi are doar 33m adâncime, declarat monument al naturii. Lacurile sunt de natură antropogenă, apărute în urma acumulării apelor în ocnele vechi părăsite sau în excavaţiile formate prin prăbuşirea vechilor galerii de mină. La formarea lor, pe lângă activitatea omului- care a săpat ocnele- se adaugă acţiunea naturală de acumulare a apelor ce au dizolvat sarea. Sunt însă şi lacuri sărate apărute pe cale naturală, respectiv prin prăbuşirea rocilor din acoperiş în golurile rezultate prin prăbuşirea masivelor de sare, adică prin fenomenul de carst, aceasta constituind lacuri carstosaline. Sub aspect morfologic şi morfometric, hidric şi fiziochimic, lacurile de la Ocna Sibiului se caracterizează prin mai multe trăsături. Au suprafeţe mici, majoritatea fiind amplasate în minele tip clopot. Adâncimea este în general mare, între 20-126m, cea mei mare atingând-o lacurile de ocnă (antroposaline).

Un aspect interesant în acest complex lacustru îl constituie circulaţia apelor subterane prin masivul de sare, care este foarte activă. Toate lacurile dispun de o stratificaţie pe verticală. Caracteristica cea mai importantă constă într-o stratificare a salinităţii din ce în ce mai mare către fundul lacului şi stabilitatea permanentă a acesteia. Concentraţia mare, aproape de saturaţie, este dată de clorura de sodiu, datorită contactului direct al apei din lacuri cu masivul de sare. Se consideră lacuri sărate acelea care au peste 29g/l sare; cele de aici ating o salinitate de 200-300g/l, ceea ce face ca tratamentul pentru diverse boli să dea cele mai bune rezultate. O altă caracteristică a lacurilor sărate este heliotermia. Ea constă în acumularea energiei calorice emisă de soare, primită prin radiaţie directă în apa lacului şi transmisă către orizonturile adânci, cu salinitate mai ridicată. Heliotermia determină o largă utilizare a apelor în prevenirea şi tratamentul multor boli.

Lacurile care prezintă interes pentru staţiune sunt grupate în două zone:

 

Lacurile din Complexul balnear Ocna Sibiului Ştrand (incinta băilor):

 

Lacul Horea: este situat în vestul staţiunii, lângă Pavilionul Central al Băilor, are o formă alungită (nord-sud), fiind format pe locul a trei mine de sare în formă de clopot. Lacul are o suprafaţă de 2850mp şi un volum de apă de circa 11800mc. Adâncimea este variabilă.

Lacul Cloşca: este vecin cu lacul Horea, fiind situat în partea de est a perimetrului lacustru, are forma alungită, fiind format pe teritoriul a două mine cu aspect de clopot, care s-au prăbuşit. Lacul are o suprafaţă de 3525mp şi un volum de apă de 32467mc. Adâncimea este de 10,3m spre nord şi de 34,55m spre sud. Salinitatea este de 70g/l la suprafaţă şi 300g/l la adâncimea de 3,5m.

Lacul Crişan: este situat în partea de sud, lângă Parcul Băilor, are forma circulară, fiind format pe locul unei singure mine, care se pare că a fost cea mai mare dintre cele cinci care au existat aici. Lacul are suprafaţa de 1739mp şi volum de apă de 29000mc. Adâncimea maximă de 44m este atinsă în partea centrală. La circa 1,5m adâncime, aproape de mal, conţine nămol foarte bun pentru tratament. Salinitatea este de 72g/l la suprafaţă, de 126g/l la 2,5m, iar la 13m ajunge la 330g/l.

 

 

 Lacurile Horea, Cloşca şi Crişan

 

Lacurile exterioare în perioada 1905-1968:

 

La intrarea în zonă, pe teritoriul amenajat pentru parcare auto se afla o construcţie în care funcţiona un atelier de fierărie, ce în perioada interbelică deservea salina cu cele de trebuinţă: potcovitul cailor ce învârteau scripetele de coborâre şi urcare a vagonetelor, confecţionarea ciocanelor pentru minerit, reparaţii şi îmbinări de cale ferată, etc.

Pe bolta minei de sare se aflau câteva construcţii din cărămidă: una proteja puţul de coborâre al minerilor, alta, o sală de adăpostire a paznicilor era dotată cu o pompă aspiro-respiratoare ce-şi avea braţul de evacuare al apei pe una din ferestrele camerei; o altă încăpere deservea drept birou al cămăraşului. La circa 30 m spre vest se afla o construcţie în care se adăpostea şeful paznicilor cu familia. La piciorul pantei, ce se învecinează cu pârâul sărat, erau magaziile de sare ce se întindeau de-a lungul dealului ce limita peretele nordic al salinei.

Sarea nevandabilă, cu impurităţi, era depozitată în apropiere şi forma o uriaşă movilă, care în decursul anilor s-a dizolvat sub acţiunea ploilor şi zăpezilor dând naştere lacului artificial cu nămol.

În timpul exploatării, salina era beneficiara a circa 12 case, proprietatea oraşului, care erau ocupate de specialiştii în minerit ce făceau parte din colectivul minerilor.

O parte din aceste clădiri au fost demolate, iar materialele rezultate risipite.

Azi o parte din construcţiile vechi pomenite au fost vândute în mare parte la preţuri derizorii, cu plata în rate de lungă durată.

La încetarea activităţilor miniere, instalaţiile din interior (căi ferate, cabluri electrice, vagonete, scripeţi) au rămas pe locurile de deservire fiindcă nu se prevedea inundarea minei. Mina s-a închis în anul 1931, iar inundaţia a pornit abia în 1946. În aceşti 15 ani de repaus, în care se încadrează şi anii de război, autorităţile locale au uitat de bunurile ce zăceau în continuare în zăcământul de sare părăsit.

Până în 1946 staţiunea balneară folosea pentru îmbăiere cele trei lacuri din incinta localităţii, înzestrate cu cabine, cu un parc bine întreţinut, cu o fanfară militară selectă, orchestră şi ring de dans. Se folosea lacul Brâncoveanu ce dispunea de cabine şi plaje amenajate. Lacul Verde, rezervat populaţiei nevoiaşe, era înzestrat cu un pavilion de cabine construit pe piloni către mijlocul lacului.

Apa salină se folosea pentru agrement, baia era gratuită, se plătea cabina de cei ce o solicitau, spre asigurarea veşmintelor.

Pe actualul teren de fotbal exista un ştrand rezervat copiilor şi care era deservit, contra cost, de-o băieşiţă ce răspundea de cabinele ce înconjurau ştrandul. Evacuarea apei din acest bazin se făcea în lacul artificial din pârâul sărat, care toamna şi primăvara se evacua în lacurile din incinta staţiunii. Un avantaj deosebit îl oferea acest bazin, familiilor cu copii, deoarece acestea îi aduceau la ştrand, îi încredinţa băieşiţei şi plecau liniştiţi la muncă, pentru ca seara să vină şi să-şi ia copiii acasă. Celelalte lacuri, unele în curs de formare, nu erau folosite pentru balneaţie.

Lacul Pânzelor era folosit la înmuiatul cânepii şi inului de către populaţie. Mai târziu servea la îmbăierea animalelor mari şi curăţarea acestora în timpul verii. În jurul anului 1970 un cal înhămat la căruţă s-a scufundat în găvana acestuia şi cu toate eforturile nu a mai putut fi adus la suprafaţă.

Lacul Mâţelor este astăzi o groapă de gunoaie în care adesea se aruncă şi containerul din apropiere

Lacul Fără Fund, înainte de a fi declarat monument al naturii, a fost groapa de gunoi a localităţii. Nimeni nu se încumeta a se îmbăia în acesta. Cu mulţi ani în urmă, un car încărcat cu fân tras de două bivoliţe, se scufundă în lac fără posibilităţi de recuperare. În jurul anului 1970 un autoturism Dacia, la o virare greşită a conducătorului auto, cade în lac şi maşina nu mai poate fi scoasă nici măcar cu ajutorul scufundătorilor de profesie.

Lacul Ocna-Pustie, Avram Iancu. În timpul revoluţiei din 1948 această mină părăsită era lipsită de apă. I se spunea Ocna-Pustie şi era ocolită de localnici superstiţioşi pe motiv că ar fi adăpostul diavolului pe pământ. Aici, în decursul anilor, au căzut alunecând de pe malurile abrupte animale lăsate libere la păscut, iar în timpul revoluţiei, morţii adunaţi de pe câmpurile de luptă au fost aruncaţi în această găvană. După circa 50 de ani de la revoluţie, fosta mină de sare a fost inundată şi cu această ocazie au ieşit la suprafaţă 7 cadavre, rămăşiţe ale revoluţiei, şi o bovină ce a alunecat, nu se ştie când, în adâncuri.

După al II-lea război mondial lacul şi-a mărit întinderea apei prin prăbuşirea malurilor, an de an, pentru ca astăzi să se unească cu lacul învecinat. Cauza prăbuşirii malurilor, atât ale acestui lac precum şi ale lacului Ocniţa, se datorează extragerii continue, în cursul anilor, a apei saline necesară tratamentelor medicale, băi calde. Apa acestor lacuri a devenit, în timp, nesalină şi a dizolvat pereţii de sare.

 

Lacurile din parcul public: sunt situate între halta C.F.R. şi localitate, în cadrul unui parc amenajat în 1885, precum şi în vecinătatea acestuia în nord-estul masivului de sare.

Lacul Fără Fund: (Lacul Lemnelor), s-a format pe locul salinei Francisc Grube, părăsită în 1775 datorită infiltraţiilor de apă. Salinitatea la suprafaţă este de 96g/l, ceea ce îl situează printre lacurile sărate. Apa vine în contact cu masivul de sare la adâncimea de numai 6m şi devine foarte sărată, realizându-se cea mai mare concentraţie de 318g/l, concentraţie ce se menţine până la o adâncime mare. Stratificaţia lacului, cât şi factorii climatici amintiţi anterior favorizează producerea fenomenului de heliotermie, care se manifestă cel mai puternic, faţă de celelalte lacuri, motiv pentru care a fost declarat rezervaţie geologică şi monument al naturii. Lacul fără fund, de formă ovală, cu diametre de 40m şi respectiv 50m, cu o suprafaţă de 1655mp şi un volum de apă apreciat la 11114mc, este cotat printre lacurile mijlocii din cadrul complexului lacustru. Adâncimea sa maximă este 33m.

Lacul Mâţelor: salina pe locul căreia se află nu este atestată documentar, însă este exploatată în evul mediu târziu, cu sistem clopot, la adâncimea de peste 80m, prin 2 puţuri. Suprafaţa este de 1232mp. Lacul este al treilea ca adâncime la Ocna Sibiului (74,7m). Este lacul cu cea mai mare pantă a cuvei, având 75˚89' înclinaţie. Salinitatea creşte de la 34g/l, la suprafaţă, 127g/l la 2,5m şi ajunge la concentraţia maximă de 323g/l la 8,5m adâncime.

Lacul Avram Iancu: comunica cu lacul Ocniţa fiind considerat în prezent un singur lac. Lacul Avram Iancu (Ocna Pustie), situat în apropierea intrării principale, se află pe locul celei mai mari saline de aici, în sistem clopot, care s-a numit Grosse Grube. În 1890 groapa s-a umplut de apă şi lacul s-a format definitiv. Este în formă circulară, tipică unui lac de ocnă. Versanţii sunt abrupţi, formaţi în cea mai mare parte din sare curată, care se vede la zi şi pe care apele de şiroire au sculptat lapiezuri foarte frumoase. Este un lac antroposalin, destul de evoluat, la care tavanul s-a dizolvat şi prăbuşit demult. Ca dimensiuni, se situează printre cele mai mari; are o suprafaţă de 1319mp, un volum de apă de 26772mc, iar prin cei 130m adâncime, este cel mai adânc lac de ocnă din ţară şi printre cele mai adânci din Europa, de aceeaşi origine. Datorită contactului apei lacului cu sarea pe o suprafaţă întinsă, lacul are salinitate mare, de 180-200g/l, încă de la suprafaţă.

Lacul Ocniţa: format pe locul a trei mine, din care cea mai adâncă era numită Kleine Grube, are o formă neregulată, lung de 145m şi lat de 77,5m şi cu o suprafaţă de 5000mp şi este lacul cel mai întins din complex. Pereţii sunt abrupţi, în special cel estic, pe care se poate vedea masivul de sare şi unde s-au dezvoltat lapiezuri. Adâncimea maximă este de 83m, fiind al doilea în cadrul lacurilor de la Ocna Sibiului. Mineralizarea apei între 170-260g/l, pe toată grosimea păturii de apă, îl situează printre cele mai sărate de aici. Pe malul sudic este amenajată o plajă. Lacul este folosit în balneaţia liber.

Lacul Rândunica: (Sf. Ioan); la originea acestui lac stă abandonarea salinei Nepomuceni Johann Grube. Salina a fost exploatată între anii 1722-1877, în sistem clopot, cu două puţuri până la adâncimea de 80m. În anul 1977, printr-o fisură produsă în malul vestic, s-a făcut legătura, în cursul unei singure zile, cu lacul subteran din mina Ignatiu, ceea ce a provocat o scădere a nivelului apei cu 3m. Prin acumularea apei din precipitaţii, lacul a revenit la nivelul anterior. Suprafaţa este de 2149mp, adâncimea de 46,54m, iar mineralizarea apei de suprafaţă de 8-9g/l.

Lacul Brâncoveanu: este situat în partea de sud al complexului, la 416m altitudine. Oglinda apei este de 388,71m, fiind lacul de la cota cea mai înaltă de aici. S-a format pe locul unei saline, care se pare că a fost închisă încă din sec. al XVII-lea şi care avea o adâncime de 180m. Prin forma sa circulară (lungimea de 37m şi lăţimea de 33m), cu o suprafaţă de 1600mp şi cu un volum de apă apreciat la 17000mc, este un lac tipic de ocnă, în formă de clopot. Are un profil morfologic abrupt, cu pereţi la 90˚ şi în surplombă alcătuiţi din sare la zi şi argilă. Apa este situată sub nivelul sării, fiind pe toată suprafaţa în contact direct cu masivul, ceea ce face să aibă chiar la suprafaţă o salinitate foarte mare, de 310g/l. Pentru aceasta este considerat cel mai sărat lac de ocnă din complex şi chiar din ţară. Lacul este foarte solicitat pentru băi datorită mineralizării sale puternice.

Lacul Roşu: (Balta cu nămol), de formă ovală, este situat aproape de intrarea principală. Are 27,5m lungime şi 13,5m lăţime. Adâncimea este de numai 0,80m. Stratul gros de nămol folosit în staţiune pentru tratament, de origine sapropelică, culoare neagră, este format în cea mai mare parte din crustaceul Artemia Salina. În compoziţia sa intră 585,96g ^º/_ºº  substanţe minerale, 67,50g^º /_ºº  substanţă volatilă prin calcinare şi 346,54g^º /_ºº apă. Este un lac carstosalin format într-o excavaţie antropogenă.

Lacul Austel s-a format pe locul unei vechi saline ne­atestate documentar. În anul 1922, nivelul apelor sale era mult mai ridicat decât în prezent şi a fost coborât prin drenare artificială, deoarece s-a crezut că apele sale inundă salina “Ignaţiu", ce se afla în exploatare. Supra­faţa este de 254 m² şi adâncimea maximă de 2,50 m.

Lacul Gura Minei s-a format prin prăbuşirea unui puţ din nordul salinei “Ignaţiu", deschisă în anul 1780. Din anul 1786, se continuă exploatarea sării diferit de siste­mul maramureşean „tip clopot", cu două galerii trapezoidale situate perpendicular, apa care inunda salina fiind scoasă permanent la suprafaţă.

Salina a fost părăsită în anul 1931 şi formează azi un imens lac subteran cu o suprafaţă de peste 12000 m², ce apare la zi în Lacul Gura Minei, cu suprafaţa de 969,33 m². Adâncimea maximă este de 27 m.

Lacul Balta cu Nămol s-a format într-o excavaţie în acoperământul sării, unde s-a depozitat sterilul sărat ne­utilizat din exploatarea salinei “Ignaţiu” (în apropierea fostei magazii de sare). Constituie sursa de nămol tera­peutic pentru staţiunea balneoclimaterică şi pentru turişti. Suprafaţa — 306,9 m²; adâncimea maximă — 1,05 m. Nămolul sapropelic conţine 58,89% substanţe minerale, 34,65% apă şi 6,75% substanţe organice.

Lacul Verde (Poporului). Originea lacului este prăbu­şirea a două saline apropiate, neatestate documentar, ce se exploatau concomitent şi care au fost abandonate din cauza infiltraţiilor de apă. Datorită colmatării avansate a lacului, depunerile de nămol împiedică contactul apei cu masivul de sare. Suprafaţa este de 3001,3 m², iar adâncimea maximă de 3,25 m. Salinitatea la suprafaţă este de 8—9 g/l.

În anul 1820, s-au construit cabine şi se făcea balneaţie cu taxă; din 1866 s-a admis scăldatul liber pentru populaţia nevoiaşă. Pentru a se menţine salinitatea, s-au aruncat în lac, o perioadă de timp, deşeurile de sare. Lacul dispune de nămol sapropelic activ enzimatic.

În acest sector se află un mare număr de lacuri mici, ce s-au format în micile excavaţii din acoperământul ma­sivului de sare, prin acumularea apelor dulci vadoase şi freatice. Pe harta din 1770, ridicată de F. A. Legat, sunt menţionate numeroase exploatări vechi pe ridicările de teren unde sarea se exploata la suprafaţă. Aceste lacuri, considerate carstosaline, provin în mare parte din vechile exploatări romane, sub formă de arenă, deci sunt antroposaline. Ele sunt aproape complet colmatate.

Mai menţionăm izvorul mineral Fântâna cailor, situat în vestul lacurilor exterioare, între Pârâul Sărat şi şo­seaua Sibiu — Ocna Sibiului.

 

Izvoarele de ape minerale:

 

În zona lacului Crişan din interiorul staţiunii sunt captate, pe versantul vestic la 383 m altitudine, din formaţiuni sedimentare, trei izvoare minerale, care poartă aceleaşi nume cu lacurile: izvoarele Horea, Cloşca şi Crişan. Din analiza chimică a izvoarelor rezultă că ele au o apă clorurosodică-bromoiodurată care poate fi folosită în tratamentul cu aerosoli şi în boli ale stomacului. Temperatura izvoarelor este de 13ºC. Mineralizarea este cuprinsă între 6g/l şi 14g/l.

 Izvoarele de ape minerale –Ştrand (imagine din timpul dominaţiei austro-ungare)

 Indicaţii terapeutice:

 

-boli reumatice cronice (artroze, spondiloze, discopatii, sciatelgii, stări alergice articulare);

-alte boli ale aparatului locomotor;

-afecţiuni funcţionale;

-afecţiuni ginecologice;

-sterilitate;

-obezitate;

-boli endocrine;

-hipofuncţii glandulare;

-hipofuncţii ale sistemului nervos periferic;

-tulburări circulatorii periferice;

-revigorare pentru funcţii vitale la persoanele sănătoase.

 

Caracterul helioterm al lacurilor este dat de stratificatia salinităţii apei în sensul creşterii acesteia de la suprafaţă spre profunzime, până la obţinerea saturaţiei. Consecinţa fizică a acestui fenomen este stratificarea temperaturii de +30˚ pana la 40˚C, la adâncimea de 1,5-2,5 m. Astfel, sub un strat de 1,5 m de apă puţin concentrată şi mai rece, urmează, până la 2,5m, un strat de apă caldă, a cărei temperatură depinde de intensitatea razelor solare. Deci, în cazul heliotermiei este folosită apa sarată, de concentraţie şi temperatură variate, care au influenţă diferită asupra proceselor biochimice, osmotice din organism, asupra hiperemizării si turgescenţei tegumentelor. Astfel, sunt influenţate favorabil tulburările circulatorii venoase la nivelul membrelor inferioare, sciatica cronică sau afecţiunile ginecologice. Apa minerală clorurosodică de la Ocna Sibiului, utilizată sub formă de băi, are asupra organismului efecte termice, mecanice, chimice si biologice. Factorul termic actionează asupra organismului prin tempertura ridicată sau coborâtă a apei, determinând reacţii ale tegumentului si, prin aceasta, ale întregului organism. Sub acţiunea excitantului termic se modifică temperatura tegumentului, volumul vaselor, viteza de circulaţie, presiunea capilară, se eliberează mediatorii chimici de tipul acetilcolinei, responsabili de hiperemie si turgescenţa pielii. Efectele biologice curative ale apei sărate se explică, în mare parte, prin acţiunea acesteia asupra procesului de osmoză din organism, care este puternic angajat în procesele secretorii si resorbtive.

Izvorul Horea conţine apă minerală clorurosodică uşor bicarbonată izotonă; are un debit de peste 400 l/24 h. Apa se administrează în cura internă pentru afecţiuni gastrice, excitând secreţia gastrică si motilitatea gastrica, cu acţiune favorabilă asupra gastroenterocolitelor cu hipoaciditate. Apa acestui izvor se foloseşte si sub forma de pulverizaţii si aerosoli in diferite afecţiuni ale căilor respiratorii superioare, facilitând eliminarea expectoraţiei si descuamarea epiteliilor alterate, activând mişcările cililor vibratili.

Nămolul sapropelic (peloid). Nămolul sapropelic fosil, uneori cu caracter de slic mineralizat, s-a format prin depunerea în lacuri a unor cantităţi apreciabile de marne si argile, care s-au amestecat cu resturi organice. Este folosit în scopuri terapeutice în stare divizată şi în amestec cu apă. Nămolul reprezintă un amestec eterogen de substanţe organice şi anorganice, în procente diferite: 58,59% substanţe minerale, printre care anionii sulfuric, fosforic, bicarbonic, iod, clor, brom şi cationii sodiu, potasiu, fier, calciu etc., şi 34,65% apa; conţinutul în substanţe organice, de 6,75% este egal cantitativ cu cel din nămolul terapeutic al lacurilor Amara, Laical Sărat (Braila), Laical Negru (Sovata).  S-au dozat, de asemenea, în conţinutul nămolului si vitaminele E, PP, B2, B12, C, elemente estrogen active, enzime, biostimuline, acid nicotinic, substanţe carotenoide. Acţiunea bacteriostatică si bactericidă a nămolului are efecte antiinflamatorii; carbonatil de calciu acţionează ca emolient asupra pielii; substanţe humice si zeolitii, prezenţi în nămol, provoacă schimbări de ioni; a fost dovedită şi acţiunea enzimatică şi catalitică a nămolului. Efectele terapeutice (fangoterapia) se datorează şi proprietăţilor fizice ale nămolului; conductibilitatea termică mică, caldură specifică mare şi absenţa curenţilor de convecţie, fapt care asigură o transmisie constantă şi lentă de caldură din stratul de nămol spre organism, constituind un excitant asupra receptorilor neurovasculari; în acest mod, se produce o vasodilataţie intensă, cu o imbunătăţire a circulaţie locale şi generale. Acţiunea farmacodinamică a nămolurilor aplicate sub formă de împachetări are la bază excitarea terminaţiilor din piele cu efecte reflexe generale, locale şi la distanţă. Umiditatea şi căldura nămolului aplicat asupra organismului contribuie la accelerarea schimbului de ioni între nămol şi tegument sau mucoasă. Ungerile generale cu nămol în aer liber, aşa cum se practică în sezonul cald, pe malul lacurilor, sunt cele mai solicitate proceduri, deoarece ungerea se face cu nămol relativ rece care se încălzeşte şi se usucă la soare. Corpul se supraîncălzeşte şi transpiră, iar spălatul în apa rece a lacurilor, urmat din nou de încălzirea şi uscarea tegumentului la soare, constituie proceduri alternante, ce solicită organismul (de aceea nu se indică această formă terapeutică la bolnavii hiperreactivi, la debili sau la cei de vârstă înaintată). În staţiune, nămolul se aplică ca procedură caldă în băi cu nămol diluat, de obicei chiar cu apa lacului din care a fost extras, sub forma împachetărilor, cataplasmelor şi a tampoanelor calde.

 

Stabilirea unui perimetru al zonei turistice a lacurilor

 

Precizarea localnicilor care oferă unităţi de cazare pentru turişti

 

Nr. crt.	Strada	Familia
1	Băilor	Moraru Elena
2	Băilor	Costea Ion
3	Băilor	Luca Andrei
4	Băilor	Cojocaru Elisabeta
5	Cânepii	Ivan Dorin
6	De Jos	Greavu Ana
7	De Jos	Oprişor Maria
8	De Jos	Vecerdea Maria
9	Podului	Mureşan Elisabeta
10	Petofi Şandor	Turoczi Varvara
11	M. Eminescu	Părău Maria
12	M. Eminescu	Opriş Eugenia

 

Ocna Sibiului “Litoralul Transilvaniei”

 

- Localitatea a fost atestata documentar in anul 1263, sub numele de VIZAKNA – nume legat de riul Visa./localitatea a mai purtat numele de Salisfodium si Salzburg (nume legat de existenta sari).

LACURILE SARATE

La Ocna Sibiului exista 15 lacuri sarate formate in fostele ocne de sare, care se grupeaza in : -    lacurile din statiune, (lacul horea, lacul closca, lacul crisan)

• lacurile din exterior (Complex de lacuri)
• lacurile din Parcul Garii

 

LACURILE SARATE

Complex de Lacuri

 

“Lacul fara fund”

Cunoscut si sub numele de “Lacul Lemnelor” si “Lacul Francisc”

Este un monument al naturii cu valoare geologica,fiind declarat  asa pentru fenomenul de heliotermie bine evidentiat, avand o suprafata de 0,2ha. S–a format pe locul fostei saline Francisc, inchisa si abandonata in anul 1775. Tavanul salinei se afla la aproximativ 10-15m sub nivelul solului

Elemente morfometrice: adancime 35,95m, latime 48m, lungime 55m

Balneatia este interzisa.

 

Lacul “ Balta cu namol”

S-a format intr-o excavatie in care se depuneau deseurile de sare. In lac se gaseste un strat gros de namol. 

Elemente morfometrice:adancime 0,8m, latime 13,5m, lungime 27,5m

 

Lacul Mihai Viteazu (Lacul Rosu)

Este situat langa cel cu namol, s-a format in 1974 prin prabusirea unei mine de sare, Elemente morfometrice:adancime 3,4m, latime 25m,

 

Lacul Gura Minei

Aici a functionat ocna Ignatiu din 1780 care, la inceput a fost sub forma de clopot.

Elemente morfometrice:adancime 19,5m, latime 37,5m, lungime 35,5m

 

Lacul Auster

Situat langa lacul Brancoveanu, in nordul sau. In 1922 lacul a fost secat prin asanare, pentru a feri mina Ignatiu de inundare. S-a format in cadrul lui o insula artificiala. Se crede ca are legatura cu lacul Brancoveanu din care se alimenteaza cu apa.

Elemente morfometrice:adancime 2m, latime 3,5m, lungime 90m

 

Lacul poporului(Lacul Verde)

S-a format in locul a doua ocne de sare care s-au prabusit, iar colmatarea a fost puternica, incat apa lacului nu a mai avut contact cu masivul de sare.

Elemente morfometrice:adancime 3,5m, latime 11m, lungime 17,5m

 

Lacul Brancoveanu

Format pe locul unei ocne care a functionat pana in 1699, cand a fost inundata si care avea o adancime de cca 140m. este cel mai sarat lac din tara si printer cele mai sarate din Europa Salinitate 310-400gr/l.

Elemente morfometrice : adancime 20m, latime 32,5m, lungime 37m

 

Lacul SF.Ioan (Lacul Randunica)

S-a format pe locul minei “Baia Sf.Nepomuc”, este de tip clopot si avea 2 puturi.

Elemente morfometrice : adancime 16m, latime 50m, lungime 85m

 

Lacul Ocna Pustie (Lacul Avram Iancu)

S-a format pe locul minei Fodina Major.

Elemente morfometrice:adancime 130m, latime 62m, lungime 65m

 

Lacul Ocnita

Lacul s-a format pe lacul ocnelor Fodina de Mijloc si  Fodina  Minor, care au functionat in sec.XVII-XIX, sub forma de clopot.

Elemente morfometrice:adancime 83m, latime 77,5m, lungime 145m

 

Galerie foto:  

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•